Ultima duminică din
luna august, ca fiind ultima diminică de vară calendaristică, era în plan o
plimbare pe Vîrful Văratec (1352 m) din M-ții Lăpușului, dar a fost pe atunci
mai convingător Pietrosul Rodnei (2303 m), http://pepotecidedor.blogspot.ro/2016/09/pietrosul-rodnei-2303-m.html
așa că i-a venit rîndul Văratecului să se lase cucerit abia în mijlocul
toamnei, în ultima duminică din luna octombrie 2016. De fapt s-a lăsat mai greu
cucerit decît Pietrosul, ratînd prima încercare din data de 24 oct 2016, cînd
l-am luat prin învăluire și atît l-am învăluit pînă nu l-am mai găsit ...
Am mers cu mașina
din Baia Mare, prin Cavnic, Strîmbu Băiuț, Băiuț, în jur de 50 km, am lăsat
mașina la terenul de fotbal din Băiuț de unde am abordat un traseu turistic,
marcaj triunghi albastru, care trebuia să ne ducă pînă în vîrf. Trebuia, dacă
vroia ... dar n-a vrut ...
În timp ce ne luam
din mașină sarsanalele pentru mersul pe jos, a trecut o tanti pe care am
întrebat-o dacă ajungem pe vîrful Văratec pe unde vrem să mergem noi. ʺO, ajungeți,
dar e tare mult de mers, vreo 7 km! În plus trebuie să aveți grijă la urși, să
faceți larmă ... ʺ. No, ce-s 7 km de mers la valoarea noastră, ne-am gîndit cu
voce tare, cît despre urși, ʺmă lași? Ce urși își pun mintea cu noi?ʺ
Și ne-am hățît cătingan
de mărs, pe un drum pietruit urmînd valea Tocilei, pe lîngă foste galerii de
mină care oficial trebuiau să fie închise de tot, dar erau avertizate doar cu o
bandă roșu cu alb, pe lîngă o bază de agrement părăsită a fostei exploatări
miniere, Tăul Tocilei, pe un covor proaspăt de frunze ruginii în mii de culori
vii, culorile toamnei din drena .. doamnei ..
În pădurea de fagi apar
brazii cu verdele lor de-acasă, cu treziri din nostalgii, intercalați frățește
printre ofilirile adormite ale verii rătăcite. De unde o fi venind numele de ʺVăratecʺ, rătăcit prin
timpul tomnatec? N-am fost bine pregătiți teoretic pentru vîrful ăsta, n-am
avut nici o hartă, nici o informație pentru orientare, doar marcajul turistic, lucru care se va vedea mai tîrziu. Ori s-o auzi la vocea americii,
fiindcă am trecut pe lîngă vîrf de parcă nici n-o fo. Am coborît niște sfinți
părinți și peste firma Samsung, peste Telekom și firma Germanos, care mă plimbă,
de minten două luni, una de la alta pentru un telefon în care mi-au rămas
hărțile turistice, traseele și tăt felu de mninonii care-mi erau de folos amu,
și nu mai ʺrătăceam pe-atîtea căi răzlețeʺ ..
Am ajuns la o
galerie părăsită și o cabană deasupra ei, care am zis noi că e mina Văratec,
dar care n-a fost nici pe departe. De undeva de sus s-au auzit lătrături de
cîini și strigăte, fluierături și larmă cu ʺursuu măăă!!ʺ. Cercetașa șefă, și-a
amintit că știe și ea flișcăi, a băgat două degete de la ambele mîini în gură
și dăi să sune, flișcăie și șuiera de mama foculi, mai ceva ca locomotiva cu
aburi a trecutului cețos.
E fată de la țară
și ea, crescută la munte, printre sălbăticiuni, dar i s-o cam muiet jerunți
cînd o văzut urma lui nea ursu lîngă urma noastră, cînd ne-am întors. M-am
apucat și io de cîntat, că-l înduioșam pă urs cu octavele pă care le
schinjuiam, de avea ceva gînduri ascunse. Am urmat marcajul cu triunghiul
albastru, care ne-a băgat la un moment dat într-o urmă de pădure parcă trecută
prin radiațiile nucleare, cu bușteni uriași în putrefacție, căzuți la pămînt, cu
trunchiuri sfîșiate înfipte în ceața deasă, iar marcajul a dispărut de tot.
O luăm în sus de
unde am rămas, pe o cărare fără scăpare și un timp care nu se mai sfîrșea, pînă
am ieșit la un moment dat într-un drum pietruit accesibil auto. Era drumul care
mergea la Botiza de la Băiuț, în care am ieșit deasupra Văratecului. Știam că
vîrful trebuia să fie undeva spre est, în stînga drumului pe care mergeam, dar
nu mai știam că a rămas undeva în jos, la nord-est. Trebuia s-o luăm pe drum în
jos pînă ajungeam la adevărată mină Văratec, nu pe care ne-am închipuit-o noi,
și de acolo să abordăm un traseu.
Bîjbîind prin
ceață, cu cîteva încercări de a întoarce soarta, ne-am resemnat cu prima
înfrîngere și am luat-o înapoi pe traseul pe care am urcat. Ușor de zis,
fiindcă am pierdut cărarea cu iubirea și visarea, și am ajuns la dracu-n
praznic ... pe buza unei prăpastii deasupra a două văi, pe care am făcut
alpinism pînă am ajuns jos. Cu cercetașa șefă numa spume la gură, că n-am
ascultat-o să mergem pe drum, și am băgat-o în tăte bolile ...
Știam o regulă
simplă, că valea numa la vale curge, n-are-ncotro, așa că am luat-o în salturi,
din piatră în piatră, printre urzici, tot felul de spini și suspini, pînă după
un timp și spațiu am ajuns aproape de galeria părăsită de care am zis noi că-i
fosta mină. De acolo eram deja ca acasă, cu tăte semnele la loc. Am ajuns la
punctul de plecare după vreo 6 ore de dripălit prin m-ții Lăpușului, da una
păstă alta contabilizate o dat bine. Adică cu plus, n-am pierdut ce-am cîștigat
...
Abia am așteptat următoarea
etapă din campionat, să ne luăm revanșa la înfrîngerea rușinoasă de pe propriul
teren.
Următoarea etapă a
fost chiar azi, sîmbătă, 29 oct 2016, chiar dacă se anunța vreme nu tare
favorabilă pentru meci în deplasare, am atacat Vîrful Văratec (1352 m),
frontal, fără nici o șansă de a se mai apăra. Se zice că cea mai bună armă
pentru apărare e atacul, așa că în vreo trei ore l-am dat gata. De data asta am
mers cu mașina pînă la fosta mină Văratec, iar de acolo am luat-o pe jos,
printre primii fulgi de nea din toamna asta. Ninge-mă, iubito, cu mister de
cer, cu corinda lumii, leru-i, doamne, ler ..
Singurul lucru care
ne-a scurtat orizontul a fost ceața, o ceață deasă de prin văi culeasă, care
ne-a închis vizorul spre peisajele despre care se spune că-s superbe cînd îi
vremea lor ... dar în altă vreme, cu dor de poeme ...
În rest, s-auzim de
bine!!
Bordan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu