Duminică, 12 martie
2017, se anunță de dimineață o zi de primăvară normală din zori și pînă-n
seară, cît poate fi o zi de normală într-o lume .. anormală .. o vreme care
și-a pierdut locul. Normal rămîne tot ceea ce este simplu, natural,
nefalsificat de mintea omului, lucrurile mai apropiate de origine și original. Nu
putem fi ʺnormaliʺ ascunși printre plasticuri și betoane fiindcă nu sîntem
ʺnaturaliʺ, nu sîntem noi, sîntem prefăcuți și contrafăcuți, după un șablon
complicat, așa ca viața noastră. Cum am mai zis, noi n-am evoluat de la simplu
la complex, ci de la simplu la complicat, am fugit de liniștea și împăcarea
sufletească a doinelor spre larma infernală a .. manelelor ...
ʺUNDE E OMUL? Cel SIMPLU și DEMN, cioplit cu iubirea din lacrimi de lemn,
cioplit dintr-o rază celestă, divină, udat cu speranța cînd noaptea suspină,
stropit cu lumina eternelor luturi sorbită plăcerii din aripi de fluturi, cu
roua durerii crestată pe față, cu-ntreaga nădejde suflată în viață ...ʺ
Și totuși, un sat
uitat de lume, răzmat în vreo 30 de moși și babe, dacă nu mai puțini, mai
pulsează prin venele lui sînge original, esență de lumină din lumină, sevă din
spumă de-nceputuri. Vorbim aici de urme omenești din neolitic, de acum 10000
ani, sau epoca bronzului, acum 6-7000 ani, ca să nu mai vorbim de picturile
rupestre de la Cuciulat de acum 12000 ani. Prisnelul le-a fost cetatea unde
locuia lumina, zeii acelor vremuri care au plămădit viața pe Pămînt. La baza
cetății, și într-o parte și în alta, și-au păscut turmele primii păstori
biblici și au tras brazdă ancestrală primii plugari ai acestui tărîm ... sau
poate ai acestui Pămînt ...
La baza cetății, în
partea de răsărit, își duce cu demnitate crucea un sătuc care vine din
străfundurile istoriei acestor locuri, satul Valea Rea, sau mai nou Vălișoara,
aparținînd comunei Letca jud. Sălaj. Deși la o aruncătură de băț de civilizație
e totuși departe, la mii și mii de ani .. lumină. Am lăsat mașina în Letca, de
unde am măsurat cu pasul vremuri rămase agățate în cuiul grinzii, puse la
zdicit pe brîul tărnațului sau afumate în podul cărnațului. Inițial am vrut să
mergem prin Purcăreț, alt sat lăsat în voia sorții, a nopții și a morții, și de
acolo în Valea Rea, dar am schimbat din mers traseul, fiind prea-prea și așa,
vreo 20 km cu 500 m diferența de nivel, cca 30000 de pași în total, după mai
bine de 6 ore de mers una-ntruna. Șase ore de zîmbete și magii primăvăratece,
concertul primului scîncet al vieții ... al reînvierii ...
Din Letca pînă în
Valea Rea, pe distanță de 5 km de la fosta carieră, pe un drum pietruit, n-am
văzut și n-am întîlnit nici o mașină, nici un om, doar cîțiva cîini umblînd
hai-hui ca noi. Și două căprioare care s-au speriat de noi, o de cîini. În
Valea Rea aceeași poveste, de-a lungul satului n-am văzut țipenie de om, numai
cîini. Probabil au fost duși la biserică, care mai puteau, fiindcă era în
vremea slujbei. Spre cele sfinte ne-am îndreptat și noi umbletul ... și
sufletul ... ziua a șaptea din calendar fiind rînduită ca zi de odihnă ...
sufletească ...
Primii ʺoameniʺ pe care i-am
întîlnit după vreo 12 km de preumblare au fost patru băieți, dintre care doi
din Năpradea, care au urcat pe Stanu Cozlii dinspre Năpradea, din partea
abruptă a Stanului, la o cruce ʺrăstignită-n cerʺ pe care au ridicat-o tot ei anul trecut. Probabil așa a
vrut Bătrînul de sus să ne întîlnească acolo sus, pe hăizașul Năprăzii, la
crucea durerilor noastre, noi venind de la răsărit iar ei de la apus. Prin
Maramureșul Istoric mai curge sînge preistoric, și în Năpradea, sus pe deal,
e-întreaga jale din Ardeal ... pînă mai curge sîngele crucii, a lemnului
pătimirii noastre, prin ramul sfîntului altoi, nu e totul pierdut în acest lut,
crucea fiind salvarea ... neamului ... în mugurii ramului ... Bravo băieți!!
Mai lasă-mă să văd
cum curge-n vale, și își croiește șerpuind cărare, Someșul ce ne-a umplut
pruncia și ne-a adus în lume bucuria ... vederea sau belvederea care se
deschide ochilor încîntă, ne-ncîntă și descîntă amintiri vii dintr-o lume mai
bună și mai dreaptă, lumea copilului din noi ... ʺde ce oare eu
te-am cunoscut, și de ce pe brațe te-am ținut .. ʺ, dac-ai lăsat
în urma ta pelinul și mi-ai aprins în suflet doar ... suspinul ...
Ne-am despărțit,
fiecare urmîndu-și calea, că așa-i șade bine drumețului, cu drumul. Călător
oprește-ți gîndul, și te-apleacă cuvios, aducînd în fața crucii mulțumire lui
Cristos! Am luat-o cuspor la vale că mai aveam de mers vreo 8 km și era deja
tîrzie vremea, se apropia ujina și mațele chiorăiau după o plăcintă creață care
era prinsă în meniu de dimineață, ca un premiu de consolare într-a burții
desfătare.
Cercetașa șefă era
cu florile, io cu iubirile, cu aromele și culorile primăverii, Natura
trezindu-se la viață. La o nouă viață. Cîndva, anul era împărțit în două
anotimpuri, alb și roșu, frig și cald, noapte și zi, luna Martie mai fiind
denumită în afară de ʺMărțișorʺ și ʺGermănarulʺ sau ʺÎncolțitorulʺ, fiind luna renașterii, luna în care
viața triumfă în fața morții.
A cules un fel de
floare, eu am zis că-i ʺfofoloanca țigănciiʺ, ca să nu-i zic hăpt așe cum se zice prin Năpradea să fiu acuzat de alte
chestii, dar ea a zis că la ei se zice la floarea aia ʺuouăle popiiʺ, ca să nu-l
fac și pă popa de mninone să le zîc coaie ... J că să moaie ...
Spînzul, îi zice la
floare în limbajul normal, o Helleborus, în limbaj științific, însemnînd ʺhrană pentru
ranăʺ din
traducerea antică, probabil o plantă sau o floare la care nu-i cunoaștem
proprietățile. E puternic otrăvitoare, iar în folclorul vechi românesc e
asociată cu Diavolul. Ce-o fi, ce n-o fi, floare respectivă stă cuminte acum de
decor în bucătărie, într-o cană .. vișinie. Nu-i aia a țigăncii nicicum, că
n-are cum ... aia-i mai zbîrcită ... J
Fiind perioada
ghioceilor nu se putea să scăpăm ocazia de a culege albul pur al mărțișorului
răsărit din piatra Stanului. Dar luați aminte, pietrele sînt sfinte, clădite de
zei pe dragi ... ghiocei .. Drept e că îi zice Stanu Cozlii, dar suʼ Stan îi ʺregatulʺ năprădenilor
nu a cozlenilor, p-acolo umblam hai-hui prin lumea folkului în vremea prunciei.
Semnalul de venirea iernii îl dădea Stanu, la fel cum sosirea primăverii era
vestită de nu mai puțin vestiții ghiocei și călugări de suʼ Stan. Am
cules și ghiocei, și călugări, și cu bulbi de plantat pe ʺmoșiaʺ mea, și fără
bulbi de pus în buchet pe bufet ... și-am cules și amitiri din apusele ...
iubiri ... ce revin din cînd în cînd din înalturi ... pe pămînt ...
Din Cozla am ieșit
la asfalt, pentru picioare și nu numai, nu-i tare recomandat, mai de haznă îi
drumu țării colbuit o tinos. Ala pă care-l știm cu toții care umblăm p-aici, și
care ne-a însoțit copilăria alături de iarba verde de acasă. Ne cheamă iar
durerea din fundul disperării să ne-ntîlnim iubirea pierdută-n ʺdrumul țăriiʺ ...
Am traversat Cozla
de la cap la coadă, o invers, Ciula, cu biserica de lemn la care am vrut să ne
oprim dar care avea curtea plină de mașini, cam nepotrivite cu lemnul
bisericuței de pe deal, așa că ne-am văzut de drum. Totuși poze cu bisericuța
am de la o întîlnire cu ea din vara trecută, cînd erau și mușcatele înflorite
agățate în cuiul grinzii. La ieșire din Ciula, într-o pădurice, ne aștepta un
covor țesut cu brîndușe de primăvară, strigînd prin glasul culorilor și
odorilor că e primăvară ... iară ...
Ziua s-a încheiat
la o plăcintă creață suʼ Mesteacăn, renumita plăcintă tradițională a zonei Chioar, pe cît de simplă
pe atît de bună. Se face din aluat nedostit care după ce se frămîntă pînă se
desprinde de pe degete se întinde cu sucitoarea, subțire, ca ʺpătura de
lașteʺ din Năpradea,
se umple cu umplătura dorită, după care împătură în stil roata vieții, sau
soarele cu razele lui, și se coace în tigaia încinsă, unde-i gata una-două. Cine
n-a mîncat pînă acum a trăit dejeaba ... J
Cam atît din cele
cîteva ceasuri de primăvară, pură și originală, prinsă în cîteva cuvinte, esența
rămînînd dincolo de cuvinte, la cele .. sfinte ...
Doamne ajută!!
Bordan – 12 martie
2017