sâmbătă, 29 octombrie 2016

Vîrful Văratec (1352 m)

Ultima duminică din luna august, ca fiind ultima diminică de vară calendaristică, era în plan o plimbare pe Vîrful Văratec (1352 m) din M-ții Lăpușului, dar a fost pe atunci mai convingător Pietrosul Rodnei (2303 m), http://pepotecidedor.blogspot.ro/2016/09/pietrosul-rodnei-2303-m.html așa că i-a venit rîndul Văratecului să se lase cucerit abia în mijlocul toamnei, în ultima duminică din luna octombrie 2016. De fapt s-a lăsat mai greu cucerit decît Pietrosul, ratînd prima încercare din data de 24 oct 2016, cînd l-am luat prin învăluire și atît l-am învăluit pînă nu l-am mai găsit ...  

Am mers cu mașina din Baia Mare, prin Cavnic, Strîmbu Băiuț, Băiuț, în jur de 50 km, am lăsat mașina la terenul de fotbal din Băiuț de unde am abordat un traseu turistic, marcaj triunghi albastru, care trebuia să ne ducă pînă în vîrf. Trebuia, dacă vroia ... dar n-a vrut ...

În timp ce ne luam din mașină sarsanalele pentru mersul pe jos, a trecut o tanti pe care am întrebat-o dacă ajungem pe vîrful Văratec pe unde vrem să mergem noi. ʺO, ajungeți, dar e tare mult de mers, vreo 7 km! În plus trebuie să aveți grijă la urși, să faceți larmă ... ʺ. No, ce-s 7 km de mers la valoarea noastră, ne-am gîndit cu voce tare, cît despre urși, ʺmă lași? Ce urși își pun mintea cu noi?ʺ  

Și ne-am hățît cătingan de mărs, pe un drum pietruit urmînd valea Tocilei, pe lîngă foste galerii de mină care oficial trebuiau să fie închise de tot, dar erau avertizate doar cu o bandă roșu cu alb, pe lîngă o bază de agrement părăsită a fostei exploatări miniere, Tăul Tocilei, pe un covor proaspăt de frunze ruginii în mii de culori vii, culorile toamnei din drena .. doamnei ..

În pădurea de fagi apar brazii cu verdele lor de-acasă, cu treziri din nostalgii, intercalați frățește printre ofilirile adormite ale verii rătăcite. De unde o fi venind numele de ʺVăratecʺ, rătăcit prin timpul tomnatec? N-am fost bine pregătiți teoretic pentru vîrful ăsta, n-am avut nici o hartă, nici o informație pentru orientare, doar marcajul turistic, lucru care se va vedea mai tîrziu. Ori s-o auzi la vocea americii, fiindcă am trecut pe lîngă vîrf de parcă nici n-o fo. Am coborît niște sfinți părinți și peste firma Samsung, peste Telekom și firma Germanos, care mă plimbă, de minten două luni, una de la alta pentru un telefon în care mi-au rămas hărțile turistice, traseele și tăt felu de mninonii care-mi erau de folos amu, și nu mai ʺrătăceam pe-atîtea căi răzlețeʺ ..

Am ajuns la o galerie părăsită și o cabană deasupra ei, care am zis noi că e mina Văratec, dar care n-a fost nici pe departe. De undeva de sus s-au auzit lătrături de cîini și strigăte, fluierături și larmă cu ʺursuu măăă!!ʺ. Cercetașa șefă, și-a amintit că știe și ea flișcăi, a băgat două degete de la ambele mîini în gură și dăi să sune, flișcăie și șuiera de mama foculi, mai ceva ca locomotiva cu aburi a trecutului cețos.

E fată de la țară și ea, crescută la munte, printre sălbăticiuni, dar i s-o cam muiet jerunți cînd o văzut urma lui nea ursu lîngă urma noastră, cînd ne-am întors. M-am apucat și io de cîntat, că-l înduioșam pă urs cu octavele pă care le schinjuiam, de avea ceva gînduri ascunse. Am urmat marcajul cu triunghiul albastru, care ne-a băgat la un moment dat într-o urmă de pădure parcă trecută prin radiațiile nucleare, cu bușteni uriași în putrefacție, căzuți la pămînt, cu trunchiuri sfîșiate înfipte în ceața deasă, iar marcajul a dispărut de tot.

O luăm în sus de unde am rămas, pe o cărare fără scăpare și un timp care nu se mai sfîrșea, pînă am ieșit la un moment dat într-un drum pietruit accesibil auto. Era drumul care mergea la Botiza de la Băiuț, în care am ieșit deasupra Văratecului. Știam că vîrful trebuia să fie undeva spre est, în stînga drumului pe care mergeam, dar nu mai știam că a rămas undeva în jos, la nord-est. Trebuia s-o luăm pe drum în jos pînă ajungeam la adevărată mină Văratec, nu pe care ne-am închipuit-o noi, și de acolo să abordăm un traseu.

Bîjbîind prin ceață, cu cîteva încercări de a întoarce soarta, ne-am resemnat cu prima înfrîngere și am luat-o înapoi pe traseul pe care am urcat. Ușor de zis, fiindcă am pierdut cărarea cu iubirea și visarea, și am ajuns la dracu-n praznic ... pe buza unei prăpastii deasupra a două văi, pe care am făcut alpinism pînă am ajuns jos. Cu cercetașa șefă numa spume la gură, că n-am ascultat-o să mergem pe drum, și am băgat-o în tăte bolile ...

Știam o regulă simplă, că valea numa la vale curge, n-are-ncotro, așa că am luat-o în salturi, din piatră în piatră, printre urzici, tot felul de spini și suspini, pînă după un timp și spațiu am ajuns aproape de galeria părăsită de care am zis noi că-i fosta mină. De acolo eram deja ca acasă, cu tăte semnele la loc. Am ajuns la punctul de plecare după vreo 6 ore de dripălit prin m-ții Lăpușului, da una păstă alta contabilizate o dat bine. Adică cu plus, n-am pierdut ce-am cîștigat ...

Abia am așteptat următoarea etapă din campionat, să ne luăm revanșa la înfrîngerea rușinoasă de pe propriul teren.

Următoarea etapă a fost chiar azi, sîmbătă, 29 oct 2016, chiar dacă se anunța vreme nu tare favorabilă pentru meci în deplasare, am atacat Vîrful Văratec (1352 m), frontal, fără nici o șansă de a se mai apăra. Se zice că cea mai bună armă pentru apărare e atacul, așa că în vreo trei ore l-am dat gata. De data asta am mers cu mașina pînă la fosta mină Văratec, iar de acolo am luat-o pe jos, printre primii fulgi de nea din toamna asta. Ninge-mă, iubito, cu mister de cer, cu corinda lumii, leru-i, doamne, ler ..

Singurul lucru care ne-a scurtat orizontul a fost ceața, o ceață deasă de prin văi culeasă, care ne-a închis vizorul spre peisajele despre care se spune că-s superbe cînd îi vremea lor ... dar în altă vreme, cu dor de poeme ...

În rest, s-auzim de bine!!


Bordan