ʺEra odata
ca și-altă dată, un împarat care avea un regat întins. Într-o zi, o vrăjitoare
a revărsat asupra oamenilor boli cumplite. Atunci împaratul a trimis mai mulți
voinici în căutarea vrăjitoarei pentru a o prinde, a-i smulge leacurile pentru
boli și a risipi vraja. Mulți voinici plecaseră dar nici unul nu reuși. La rugămintea
fiului său cel mic, pe nume Parâng, împaratul l-a trimis și pe el deși tare-i
era teamă că nu va putea face mai mult decât ceilalți voinici.
Mergând pe
Valea Jiului, Parâng auzi niște strigăte și, apropiindu-se, văzu o fată care căzuse
într-o groapă. Flăcăul o ajută să iasă și mare-i fu mirarea când văzu că fata
era de o frumusețe nemaipomenită și blândă ca o mielușea. Era ʼnăltuță și trasă
prin inel; părul, negru ca noaptea, curgea valuri unduioase pe umeri iar în loc
de ochi, străluceau doua safire. Stând de vorba cu ea, află ca este sora mai
mică a vrăjitoarei.
Parâng
povesti și el necazul care se abătuse asupra împărăției. Fata se înduioșă
auzind acestea și promise că-l va ajuta. Împreună cu Parâng o ademeni pe vrăjitoare
într-o peșteră și rostogoliră o stâncă peste intrare. Vrăjitoarea îl rugă cu
lacrimi în ochi să o elibereze promițând să rupă vraja. Înduioșat de lacrimile
ei, Parâng o eliberă iar aceasta cu adevărat, rupse vraja. De atunci, pentru ca
oamenii să nu uite prin ce au trecut, peșterii i se spune Peștera Bolii.
Când s-a
întors Parâng la împarat, acesta nu știa cum să-i mulțumească pentru că i-a
scos împărăția dintr-așa un necaz. Drept răsplată îi dădu fiului să aleagă
partea din împărăție care i se va părea mai frumoasă. Modest, Parâng alese
între munții tatălui său unii brăzdați de râuri cristaline și limpezi, cu
lacuri de cleștar în care peștii sar și se joacă cu păsările și chibzui ca
acolo să-și înalțe o cetate. Când aceasta a fost gata, Parâng a luat de soție
pe sora mai mică a vrăjitoarei și au trăit mulți ani fericiți iar vrăjitoarea a
jurat că nu va mai face rele.
Pentru inima
neînfricată a voinicului, oamenii i-au spus muntelui aceluia – Parâng. Bătrânii
încă mai spun că văd uneori pe vârfurile muntelui un moșneag cu barba albă care
se sprijină într-un toiag. Toți mai cred ca acela este Parâng.ʺ … zice legenda
…
ʺParâng,
rege al munților, eu simplu muritor te salut și te ador!ʺ, scrie la ieșirea din
Stațiunea Parâng spre M-ții Parâng. Și mai scrie că ʺmuntele este explozia
finală a măreției Naturii, vrăjitorul care îți arată adevărata splendoare a
Naturii!!ʺ Asta scrie, asta am scris …
Pentru
oamenii munților, muntele, a rămas un lucru sacru, așa cum era pentru bătrînul
… dacu. Tinu de la Vie nu avea decît școala moșilor și strămoșilor lui dar
răspundea fără ezitare că strămoșii lui au fost dacii, oameni simpli și demni,
cinstiți și onești, smeriți și pioși, dar dîrzi și viteji, oameni pentru care
vorba era vorbă și lucru lucru. El și-a purtat cu cinste această învățătură,
după care și-a trăit viața și tot după care a murit, el zicînd că acel care
știe trăi ʺfrumosʺ știe și muri ʺsănătosʺ.
ʺUn moșneag
cu barba alba care se sprijină în toiagʺ, pentru daci era Zamolxe, un Moș-Zeu
identificat prin reîncarnarea spiritului divin în tot ce înseamnă viață, de la
firul ierbii pînă la tăcerea pietrelor, sau munților, orice lucru fiind pentru
ei sacru. Tinu de la Vie își cerea iertare firului ierbii înainte să-l taie cu
coasa, și spunea că pentru a fi cineva trebuie mai întîi să fii nimeni, pentru
a fi mare trebuie să fii mic. Credea în nemurirea sufletului nu că-i impunea
cineva asta ci fiindcă așa era natural, un ciclu al revenirii, după noapte zi,
după frig cald …
Am vrut să
ajung în zona Retezat-Parâng de mult timp, nu jos, că jos am mai fost, ci sus,
pe crestele alpine, aproape de cer, de iubire și … mister ... dar tot pe jos.
Am dat mită serioasă să fiu inclus într-o formație de senzație, într-o echipă a
munților, Puiu și Titi fiindu-mi gazde prietenoase, ghizi experimentați,
învățați cu muntele și muntele cu ei. N-am mai fost cu cortul de prin tinerețe,
iar pe munte, la peste 2000 m, n-am dormit niciodată.
Titi,
fratele mai mic al cercetașei șefe, cumnatul meu, mi-a fost primul instructor
la primul curs: el mi-a spus ce trebuie să-mi pun în rucsac, ce rucsac îmi
trebuie, că al meu n-a fost de haznă, impas din care m-a scos următorul cumnat
de jos în sus, Lică, care trebuia să fie și el în trupa asta dar l-a chemat
țara la datorie. Titi m-o cazat și în cortul lui, ca să fie pensiunea completă.
Puiu e văr
primar cu ei, veteranul cetei de hoinari ai munților și masterchef-ul trupei,
expert în zamă la minut, daʼ tare bună, deși n-am mai mîncat pînă atunci … supă
de fidea cu brînză … dar nu încercați să
faceți acasă așa ceva că încercați degeaba, fără spiritul munților suflată în
ea nu e nici apă chioară.
Așa se face
că, după mici piedici, care puteau fi și mai mari, în dimineața zilei de luni, 17
iulie 2017, am pornit din Padeș spre Tg. Jiu și mai departe Novaci-Rânca, prin
Pasul Urdele (2145 m), cel mai înalt pas din țară, prin care trece șoseaua
Transalpina, spre Vf Parângul Mare (2519 m), al patrulea vîrf ca înălțime din România.
Am început
cu un urcuș în forță, ca pentru încălzire, de pe Șaua Urdele (2040) pe Vf.
Iezer (2149 m) urmat de o coborîre pe Șaua Iezerului (2090 m). Și tot așa, cînd
pe o șa cînd pe un vîrf, printre pale cețoase de vînt, pe lîngă cîteva turme de
oi cu ciobanii și cîinii lor, ne-am apropiat după vreo 4 ore de mers de ultima
ascensiune. Vremea sus nu-i ca jos, e capricioasă, schimbătoare, acum e ceață
și vînt, minten e soare peste pămînt. În partea stîngă a direcției de mers,
respectiv vederea spre Oltenia, ne-a fost interzisă în totalitate pe tot
traseul, din cauza ceții, iar partea dreaptă, vederea spre Ardeal, ne-a fost
dezvăluită sporadic, mici petece de cer care deschidea orizontul pînă hăt
departe ca minten să dispară în ceață. Probabil n-am fost pregătiți cum trebuie
pentru mai multe dezvăluiri, fiind o vorbă că maestrul apare atunci cînd elevul
este pregătit.
Primul lucru
pe care l-am remarcat după ceva timp a fost lipsa oricărei urme de
ʺcivilizațieʺ, pe tot traseul neîntîlnind nici măcar o cutie de ceva aruncată,
ori alt ambalaj. ʺCine ajunge aici iubește muntele, iar cei care iubesc munții
îi respectă!ʺ, a zis Titi la remarca mea. Eu sincer să fiu n-am crezut să mai
găsesc pe undeva treaba asta.
Puterea
omului începe cu vorba nerostită, zic străbunii, probabil de aia te simți
puternic pe vîrf de munte fiindcă semeția, măreția și tăcerea lui te reduce și
pe tine la tăcere, atingînd prin tainele tăcerii extazul plăcerii. E important
vîrful muntelui, dar mai important, fascinant și palpitant e drumul pînă acolo,
e întîlnirea cu tine în fiecare colț de stîncă sau piatră călcată de opinca
istoriei, în șuierul vîntului prin strunguța … gîndului …
P-aici
spațiul se măsoară în timp, distanța în ore de mers, p-aici timpul se oprește
în loc fascinat și el de ʺexplozia finală a măreției Naturiiʺ … p-aci sîntem
toți d-aci, n-avem nici timp, nici loc, și nu cunoaștem moarte … p-aci sîntem
nemuritori precum străbunii noștri … daci …
Pînă la urmă
dacismul este un mod de viață, un model pe care l-au lăsat dacii încifrat în
apă și foc, în vînt și pămînt, în lucrurile simple ale Naturii. Dacii ne-au
lăsat simplitatea și demnitatea, cinstea și omenia, smerenia și pioșenia,
blîndețea și iubirea, dîrzenia și bărbăția … ne-au lăsat fericirea și …
nemurirea. Dacii n-au inventat nici roata, nici caru, nici … măgaru, au păstrat
și respectat ceea ce ne-a lăsat Dumnezeu, Domnul Zeu, cum îi ziceau, cel ce-și
avea sălașul sus, în vîrful munților, deasupra norilor, cel ce veghea
călătorilor drumul spre … El ..
ʺMăicuță
floare de april / Jertfește-ți ultimul copil / Pe rug aprins pe-altar păgîn / Să-nvie
neamul dac român .. ʺ
Așa se face
că pe vremea ujinei am salutat-o pe maica România de pe al patrulea vîrf al ei,
Parângul Mare, 2519 m, am luat ujina după ce am țucat spiritul dacilor din
horinca de Maramu, și cred dacă bine-mi amintesc că o fo și slană cu ceapă tăt
de Maramu … Hai noroc!!
Jarul care
întreține Focul Viu al neamului nu e stins, el își mocnește nemurirea pe
piscurile semețe ale Carpaților, așteptînd în tăcere trezirea … fraților ..
Sînt mîndru că mai sunt român, și mîndr-oi fi cît mai
rămîn, că s-ar putea să-mi fac pe plac și să mă întorc-napoi la dac. Că ei au
fost primii d-aci, și au fost mîndri că sunt daci, și au transmis mîndria lor în
clopul moroșenilor, în lemn, în apă și-n pămînt, în graiul sfînt din pur cuvînt,
iubirea sacră de la zei, în floarea scumpă a iei ... În munții noștrii cei
cărunți și-n codrii seculari din munți, în doina ce-o cîntă cu dor păstorii la
stînile lor, în tot și-n toate cît privești sînt lucruri sfinte, din povești, ce
și-au păstrat a lor mîndrie, în tine maică .. Românie ..
Dar te-au furat, te-au umilit, Pămînt străbun din cer
slăvit, te-au schilodit, iubită ţară, și te-au vîndut tălhari-afară, țarina ta,
picior de plai, și-nţelepciunea dintr-un grai, au măzgălit-o derbedeii și-au
pîngărit-o toţi mişeii, puşlamale de doi bani în haite slute de golani, cu
rînjete de javre blege și schelăieli de oi betege ...
Urmaşi ai Romei vă spuneţi? La ei atunci să o-ntindeţi, să
vă luaţi cu voi socoata că se învîrte la loc roata, că-n Maramureşul istoric mai
curge sînge preistoric, căci dacii încă n-au murit din foc şi apă au răsărit, să
întregească a lumii soartă, să sfarme lacătul pe poartă, s-aducă o dreaptă
raţiune din zei slăvită-înţelepciune, s-audă toţi deştepţii lumii că dacii sunt
din boaba spumii, popor ales de Dumnezeu să ţină aprins un foc mereu, să nu se
lase umiliţi de toţi jegoşii cei pîrliţi, căci D-zeu le-a dat menirea s-arate
lumii ce-i iubirea, știinţa sacră a fericirii închisă-n taina nemuririi, închisă-n
lutul pămîntesc și-n focul sacru ... românesc ...
Bordan – 01 august 2017
