duminică, 11 iunie 2017

Stejera - Maramureș

Stejera îi la o zvîritură de botă de Năpradea, dacă o iei cam spre NE după cca 1 oră de mers ajungi în Fericea iar după altă oră ești în Stejera. Spre rușinea mea, deși în Fericea am fost de mai multe ori pe jos din Năpradea, și la nunți și la baluri, în Stejera n-am ajuns niciodată pînă azi. Azi am ajuns, în sfîrșit, și nu-mi pare rău, drept-îi că am ajuns din Baia Mare nu din Năpradea. Dar am văzut și Năpradea la orizont, dacă nu mă înșel, că s-ar putea să fie și Cheud. În Stejera umblau pe vremuri feciorii la fete, dacă nu-i primeau în Fericea treceau dealul mai departe. Avem în Năpradea și sînge de fericence, dar și de stejerence, o împrospătare ptiuită di pă Chioar.  

Am lăsat mașina la ieșire din Iadăra iar de acolo am luat-o la talpă pe un drum pietruit, aproape un ceas pînă am văzut tabla cu intrarea în Stejera. E un sătuc mic, dacă sînt vreo 30 de locuitori de toți, oameni simpli și curați, cu frică de Dumnezeu. Nici cînii n-au avut treaba noastră, nici o mașină n-am întîlnit, numai vreo 3 erau lăsat la ieșirea din Iadăra, cu proprietarii umblînd după hribe. Am găsit și noi cîteva, de o zămuță ca lumea ...

Primul om care ne-a ieșit în cale a fost fătul bisericii. Făt și corator, el fiind și administratorul bisericii vechi, o bisericuță din lemn construită înainte de anul 1700, care s-a oferit să ne conducă la biserică. El ne-a explicat și drumul prin pădure spre Fericea. E drept că ne-a spus de o intersecție pe care o s-o întîlnim la un moment dat și prin care să ținem drumul tot înainte, să n-o luăm la dreapta, dar am bălărit de vreo cîteva ori pînă am ajuns în vîrful dealului, unde se deschidea și orizontul spre Năpradea.

De acolo, că să nu o luăm tot pe drumul pe care am urcat, deși ne-a avertizat fătul că ne putem rătăci, am riscat o rută nouă, șoptită de intuiție și contestată una-ntruna de cercetașă, că unde ajungem, că-i mult de mers, că o dor picioarele, că ... tot fèlèlè ca o moară stricată ... dar s-o țînut de fusta mea, că n-o avut încotro. Acuma drept îi că-i mai sigur și mai scurt drumul pe care-l cunoști, dar tot atît de drept e că-i mai interesant ... necunoscutul. Io le am pe ale mele, și nu-mi bat capul cu ele ...

Mergem poate mai bine de o oră, eu ziceam că trebuie să ajungem de ținem drumul forestier, în Remeți pe Someș, iar de acolo în capătul Iederii unde ne-am lăsat mașina. Prin pădure, se face drum la stînga, se face la dreapta, merge înainte, no, pe unde o luăm amu? ʺTot înainte!ʺ ʺDe unde știi?ʺ Se auzea slujba la o biserică, de fapt predica. Eu ziceam că e biserica din Remeți, cercetașa nu mai zicea nimic. O fi ceva mănăstire p-aici de care să nu știu? Nu-i mai funcționa microfonu că era corentată rău.

Ba am avut treabă cu fagii și carpenii, eu ziceam că fagul e unul ea zicea invers. No? La unul e mai creață frunza ca la celălalt, și lemnul e diferit. Dar tot spre rușinea mea a trebuit să recunosc pînă la urmă că io le știu pe dos. N-ar fi prima, n-o fi nici ultima, nu știu bine dacă nu-s de tot pe dos. Am lăsat drumurile și iubirea în pădure și am luat-o la vale fără nici un drum, fără nici o cărare, spre biserica din care se auzea predica. Să vă spun și predica? J

ʺSfințenia se poate dobîndi în toate felurile de viață care sînt la îndemîna omului. Nu numai cei care se duc la mănăstiri, nu numai cei care intră în cler și devin episcopi, preoți sau diaconi. Toți credincioșii au deschisă calea spre sfințenie.ʺ, cam asta a fost esența predicii de azi, rostită de părintele Buciuman la Bisericuța din Stejera.

Am ieșit din pădure direct în cimitir, de acolo printr-o grădină și o curte am ajuns exact la Biserica din Stejera. Iar de acolo la mașinuță care era la vreo 6-7 km de noi. Iar de acolo mai departe scrie-n carte ...

Bordan – 11 iunie 2017











































luni, 5 iunie 2017

Șaua Poca – Mănăstirea Chiuzbaia - Procesiunea de Rusalii

Duminică, 4 iunie 2017, prima duminică de vară calendaristică, se anunță zi cu soare plină, dar și cu mare sărbătoare, divină, Sărbătoarea Rusaliilor sau Pogorîrea Sfîntului Duh. Avînd în vedere că prin Duhul Sfînt ne împărtășim de Hristos, în Biserica Românească, strămoșească, sfintele slujbe încep cu rugăciunea adresată Sfîntului Duh: "Împarate Ceresc, Mîngîietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindeni ești și pe toate le împlinești; Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mîntuiește, Bunule, sufletele noastre".

Poți să spui rugăciunea adresată Sfîntului Duh în Biserica zidită de mîna omului, în Biserica clădită de pronia cerească, sau în bisericuța pe care ți-o clădești zi de zi, clipă de clipă în inima ta. ʺPoți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarîmi ... orice ai spune, peste toate o lopată de țărînă se depune.ʺ ...

Dar în fața marilor ziduri, unde-și tîrăsc hoiturile și behăie toți maneliștii, prefer liniștea modestă și odihnitoare a rugăciunii curate, nealterate de mizerii din materii, cum ar fi mănăstirea la care am ajuns trecînd dealurile și munții ʺbăilorʺ, Baia Mare, Baia Sprie, sau Baia de Sus, în traducere liberă, Chiuzbaia, sau Baia Mică, ʺbaiaʺ sau ʺbăiʺ fiind în limbajul mineresc chiar altarul muncii lor, abatajul, galeria sau puțul.

ʺDe treci codrii de aramă ... ʺ ... am lăsat mașina în centru orașului Baia Sprie, de unde pe traseul turistic însemnat cu cerc alb cu galben, am luat-o prin fața bisericii romano-catolice, pe un drum pavat cu andezit negru, din Cariera Sf Ioan, se spune. Am luat cu asalt Dealul Minei spre primul obiectiv Lacul Albastru, un lac unicat în Europa datorită felului în care s-a format și datorită unei proprietăți pe care acesta o are și anume că-și schimbă culoarea în funcție de anotimp (poziția soarelui, temperatura apei). Primăvara lacul are culoarea albastru deschis și albastru închis, vara are culoarea verde închis și uneori cu reflexe de smarald , iar toamna acesta devine verde închis și uneori maro. Se spune că are aceste proprietăți din cauza sărurilor de cupru, sau de aramă, după denumirea veche. Dar cine mai știe atîtea ...

Verde-i frunza, verde-i iarba, dacă nu-i mîndra, degeaba ... verde-i frunza fagului greu e dorul ... dorului ... Pe sub verdele coperiș al fagilor și carpenilor se deschidea din cînd în cînd cîte un petic de cer, din albastru mister, așa cum s-a deschis în fața noastră cam după o oră și ceva de suiș, liniștea Lacului Albastru, un amestec de verde-albăstrui din lumina de-nceputuri. Față de traseul pe care am zis că mergem noi ne-am abătut cam 1 km dus întors, dar ce mai conta la kilometri pe care urma să-i măsurăm cu pasul toată ziua, în jur de 25 pînă la urmă. Dar la înălțime km nu se măsoară ca jos, mai trebuie amestec cu cele sfinte în ruletă, cu rugă fierbinte de dincolo de cuvinte. Oricum, muntele rămîne neînduplecat, nepăsător și rece, chiar dacă te-ai bate cu fundu de pămînt, îți dezvăluie doar ce crede el de cuviință ... sau ce meriți ...  

Chiar merita să auzim salutul mineresc ʺNoroc bun!ʺ strigat de măruntaiele muntelui și de liniștea miilor de ani de minerit. Am trecut pe lîngă Puțul Francisc, primul puț dotat cu o mașină de extracție acționată hidraulic. ʺAtîtea doruri şi nevoi… și-apoi ne-ntoarcem înapoi, și-n lumea noastră fără cer, c-aşa e viaţa de miner ... În fund de munţi noi des intrăm cu “Bun noroc!” ne salutăm, și cînd ieşim din sînul lor noi tot “noroc” strigăm în cor.ʺ Unul dintre filoanele exploatate sute de ani în Dealul Minei se numea Crăpătura Zorilor, din Mina Boului.

Ne-am scoborît înapoi la traseul lăsat, pe care l-am urmat pe un drum forestier într-un suiș susținut vreo 2 ore jumate. Am ajuns la un izvor cu borcut, de unde drumul o lua în stînga, ca după cca 3 ore jumate - 4, să ajungem la Șaua Poca. Aici, într-o poieniță, pe un trunchi de fag bătrîn aborît de mîna nemiloasă a omului, am îmbucat ceva din straiță, ne-am stîmpărat setea și ne-am urmat calea și ... chemarea. ʺPare că și trunchii veșnici poartă suflete sub coajă, ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă”.

Din față ne saluta Ignișul, cel mai măreț martor al împrejurimilor. Din dreapta se auzea un clopot și o slujbă, ca peste cîteva sute de pași să vedem turla bisericuței de pe deal, cu crucea răstignită-n cer. Era slujbă la Mănăstirea Chiuzbaia, o mănăstire pe cît de necunoscută pe atît de primitoare și dăruitoare situată doar al 15 km de Baia Mare. E slujbă mare sus în cer, se cîntă imnul, Leru-i Ler ... ne strigă-n hohote iubirea ca să-i gustăm nețărmurirea ... din ce-am cerut, din ce-am gîndit, atîtea rugăciuni cuprinzi, și-atîta vis neizbîndit ...

Un ciobănaș picat parcă direct din Miorița, cu o turmă de căprițe și oițe, și cu cinci dulăi fioroși, ne descifrează marea taină fericirii. Fericirea, ca iubirea, nu e marfă de reclamă pe care mintea o aclamă, ci-i floare-aleasă de lumină ce bate-n piepturi unda lină, vibrînd mistere de-nceputuri, plăceri sorbite din duruturi, din liniștea ce lumea-o strînge din copilașul plin de ... sînge. Ne-a arătat cărarea care ajunge la stînă și de acolo o ia pe imaș pînă la drumul spre mănăstire. Ne-am văzut mai departe de drum, că așa-i șade bine drumețului, l-am lăsat pe micul păstor să-și ducă-n pace turma la izvor.

Se spune că Schitul Chiuzbaia, situat pe Dealul Chiuzbăii, este un schit al paradoxurilor, în care încercările sînt la fel de puternice ca semnele și minunile. Mănăstirea ʺNașterea Maicii Domnuluiʺ din Chiuzbaia, situată la poalele Ignișului, ar merita după mine mai multă atenție din partea celor responsabili cu frîiele păstorești, fiind cea mai apropiată mănăstire de Baia Mare. Un scurt popas, o rugă caldă și-un bun rămas, au fost deajuns pentru o trăire înaltă din alte lumi, o trăire cerească. Se spune că poezia și credința au origini comune, eu aș spune că toate au origini comune, sau aceleași origini, din punctul ăla în mișcare mult mai slab ca spuma mării ... poezie avînd avantajul față de misticul credinței că poate coborî trăirea printre muritorii de rînd ...

Mai aveam de mers mult și bine, de-a lungul Chiuzbăii, pe toată Valea Chiuzbăii, unde sfîrîiau de foc grătarele și micii, pînă în centru orașului Baia Sprie, unde era mașina, vreo 8-9 km. Mai rău pentru picioarele obișnuite cu rocile vulcanice ale muntelui era asfaltul țeapăn și insensibil, ba și căldura ce radia bitumul din el mai ceva ca fumul micilor. Un scurt popas la bisericuța de lemn din Baia Sprie, unde se pregăteau deja de vecernie, o gură de apă și mai departe scrie în carte ... ultimul km parcă o fost mai lung decît primii zece .. probabil asta e relativitatea lui Eistein, 5 min cu mîna pe soba încinsă nu-s egale cu 5 min cu persoana iubită ... nu?

Am ajuns în Baia Mare, lîngă ʺCatedrala Sfînta Treimeʺ, odată cu Procesiunea de Rusalii ... despre care nu zic nimic, cam știți voi ce-ar trebui să zic ...

Dumnezo cu mila!!


Bordan – 05 iunie 2017