ʺCe-ați văzut păstori, sculați pînă-n zori?ʺ, întreabă o
corindă pierdută prin cotloanele vremurilor acestor locuri. Undeva, în negura
timpului, cînd timpul era la el acasă, la locul lui, păstorii și plugarii au
tras prima brazdă cu brăzdarul plugului milenar și au deschis vranița
fluierului doinelor și baladelor munților, izvoarelor și dorurilor de noi. La sosire
și la plecare în și din această misiune sau dimensiune numită viață, știința și
credința își dau mîna, spațiul se strînge în același sălaș de veci, restrîngîndu-se
spre un pumn de țărînă sau un firicel de colb, iar timpul se dilată spre
necuprinsul eternității. De ce-am venit, la ce-am mai stat, și-am tulburat,
izvorul pur, înlăcrimat, de ce plecăm și cum plecăm, dacă nu știm ce căutăm,
dacă nu știm la ce-am venit, ce am iubit și-am părăsit în fînul de curînd cosit
...
Lîngă fiecare
leagăn se deschide un mormînt, ce-și așteaptă lutul reavăn să-l închidă-n
legămînt ... Cine poate da răspunsul la această întrebare: să deschidă
universul și să-nchidă groapa mare, să deschidă ușa vieții să intrăm cu
fericire, să închidă poarta morții să trăim în nemurire?
Sentimentul ăsta
l-am trăit și pe Platoul Prelucilor cînd am văzut cum mîna vitregă a vremii, a
unui timp fără de timp, a măzgălit orice a găsit pur și neîntinat, ce a găsit
curat și neprihănit. ʺDe s-ar opri timpul în loc, din apa lumi-ar curge foc, de munții s-ar
cutremura, am să respir iubirea ta ... mi-ar spune cerul tu ești tot, tu ești
și apă ești și foc ..ʺ
Pășiți încet, căci
doarme veșnicia, să nu călcați pe vise strămoșești, din paie seci se scurge
vrednicia, dureri nebune-n doruri românești. Părău de lacrimi curg șuvoi la
vale, acoperișul lumii plînge, se destramă, se năruie încet iubiri de dor și
jale, și plâng și eu durerea ta, de .. mamă ...
Am fost duminica
trecută, în data de 25 septembrie 2016, pe Platoul Prelucilor, fiindcă ieri, 3
octombrie 2016, am coborît mai jos cu altă poveste, spre Defileul Lăpușului. Poate
că-s io mai tuioș de capu ăsta și nu prind ce-i de prins, poate că antenele îs
reglate pe alte frecvențe, dar ce-mi văd ochii și bostanul vrea să prelucreze
numa cum vrea, inima începe să vibreze supărată și năcăjită ca vai de ea. Și
dacă ʺbăieții plîng
cîteodatăʺ bărbații de ce n-ar plînge? Mai plîng și ei, că doar nu-s zei ...
Mai pe vremuri, nu
tare îndepărtate, oamenii dintr-o comunitate cum e cea de pe Platoul Prelucilor
erau ca o familie, cu aceleași necazuri și bucurii. Se bucurau și rîdeau cu
toții, dar tot cu toții se și întristau și plîngeau. De fapt, verbul ʺa cîntaʺ are înțeles
și de ʺa horiʺ și de ʺa bociʺ, cîntau și se
cîntau cu toții odată. Nu aveau simțul proprietății materiale, terenurile,
animalele, uneltele de lucru erau comune, individual, după fiecare individ, era
odorul cu amorul, casa cu țoalele de pe ei. N-aveau frică de nimic, nici de
mare nici de mic, trăindu-și veșnicia departe de haosul de jos.
Cu plugul și grapa
au urat și au arat tot pămîntu-n lung și-n lat, cu turmele de oi au plantat un
sfînt altoi, fără griji, fără nevoi. Totul era pur și curat, neprelucrat și
neprefăcut, totul era simplu și onest, legat prin firele divinității de
simplitatea Naturii. N-a ajuns la ei nici un migrator, nici un intrus nu a avut
curiozitatea să le ia plugul, sapa și coasa din mîini, iar de turmele lor
n-aveau curajul să se apropie fiind păzite cu străjnicie de spiritul
strămoșilor.
Toate locuințele
erau construite din elemente naturale, lemn și pămînt, piatră și cuvînt, lacrimi
de iubire și uimire, de dor, odor și amor. Ultimele case și gospodării
abandonate, ultimele însemne ale unei civilizații a lemnului, a bunului simț,
își duc cu demnitate crucea în spate, unele dintre ele fiind martore cîtorva
zeci de generații. Ce-am făcut cu viața noastră, ce-am făcut cu floare-albastră
și cu glastra din fereastră?
Am cîștigat și
cîștigăm bani, dar ce putem cumpăra cu ei? Putem cumpăra, oare, liniștea
somnului dintr-un pat cu strujac de paie, sau dintr-un pod cu fîn? Sau fînul de
curînd cosit, cînd te-am iubit și m-ai iubit ... Putem cumpăra toate saltelele
din lume dar somnul de atunci nu-l mai cumpărăm .. putem cumpăra toate
medicamentele din lume, dar sănătatea de atunci n-o mai cumpărăm ... putem
cumpăra de toate, dar totul e nimic, față de liniștea, fericirea și bucuria
copilului din noi sărutat de roua dimineții, față de iubirea dulce-a vieții.
Dar n-avem nevoie de toate astea fiindcă noi am evoluat, nu-i nimeni ca noi ...
Am văzut și
urmările ʺevoluțieiʺ de la natural la artificial, de la sfintele materii la tot felul de
mizerii. Atîtea cutii și sticle de bere cîte am văzut aruncate pe marginea
drumului de la Copalnic Mănăștur pînă la Preluca Veche n-am văzut pe nicăieri
pe unde am umblat. Mi-a venit în minte o petiție online pe care am inițiat-o,
cu ʺStrigătul
Naturiiʺ, prin care se solicită producătorilor înlocuirea tuturor ambalajelor
nedegradabile cu degradabile, care a strîns un număr record de semnături .. 45
... în timp ce una pentru ieftinirea berii are cîteva sute de mii de semnături,
dacă nu milioane .. Ce să mai zic? Mai bine tac c-am zis bugăte ...
Păcat că văd străinii înaintea noastră comorile pe
care stăm, pe care le-am moștenit din altoiul divin și pe care le abandonăm sau
înstrăinăm. Odată cu dispariția civilizației lemnului, ce-a a simplității și
purității, odată cu dispariția ultimelor biserici de lemn, a ultimelor conace
sau căsuțe din lemn, la care se închină sfîntul, în lemnul cărora stă
scrijelită istoria acestui neam, ne-am cam dus și noi pe apa sîmbetei, la
groapa de gunoi a vremii care-și vremuiește locurile ...
Bisericuța de pe
deal, / Cu crucea răstignită-n cer, / Durerea noastră din Ardeal / Ne-a fost
mereu altar și ler. / Te-au colindat țărani trudiți, / De cazna lacrimii de
țară, / Au plîns la pieptul tău părinți / Ce și-au pierdut odrasle-afară. // Ai
fost de-a lungul vremii reazăm, / Atîtor chinuri strămoșești, / Ceaslovul tău
fără de seamăn / E scris cu slove românești. / Bisericuță de pe deal /
Proptită-n dragoste de glie / Ne-ai fost și val, ne-ai fost și mal / La mult
necaz și bucurie. // În lemnul sfînt muiat în sînge / Stau scrijeliți toți
moșii tăi / Durerea lor din tine plînge / Că nu sîntem și noi ca ei. / Te rog,
dacă ne poți, ne iartă, / Te-am părăsit pentru zorzoane, / Și n-avem drum la tine-n
poartă, / Pierduți de tot printre .. betoane ..
Dumnezo deie și
bine!!
Bordan – 3 octombrie
2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu