Vârful Pleștioara II

Răpciune este denumirea populară pentru luna septembrie, semnificînd hotarul dintre viață și moarte, pentru că încheie un ciclu și deschide altul. Pleacă păsările migratoare, se coc și adună bucatele cîmpului, se pregătesc toate vietățile pămîntului pentru iernat. Cele legate de Natură și natural, nu plasticu ..

Prima duminică a toamnei ne trimite tot spre Vârful Pleștioarei (803 m), vîrful care a deschis seria asta de plimbări pe poteci de dor, prin Parcul Mare din Baia Mare, pe semnul turistic cruce albastră, pe strada Valea Roșie, tot la deal. Ca s-avem de unde coborî, băsama. Am pornit cu noaptea-n cap ca să fim în rînd cu lumea, că așe să zîce, ʺcine se scoală de dimineață departe ajungeʺ, nu? Că io mai am reclamații de la cercetașa șefă că mă culc odată cu găinile, da mă și scol odată cu cocoșii, nici n-apucă bine să cînte că io-s țup, drepți ca vîrvu cătării de pe flinta infanteristului, că n-am fo dejaba infanterist ...

Ne arăduim la drum cam fojeți, să ne gătăm treaba iuti, urcînd pe strada Valea Roșie pînă să gată asfaltu, după care o luăm la stînga pă drumu forestier, tăt pă lîngă vale. Da ne-am muiet tăt așe de iuti cum ne-am asprit, că minten o început suișu mai obraznic.

Am trecut pă lîngă Piatra Tîlharului, cu o urmă de fostă grotă, pe lîngă o cabană peste vale în partea stîngă, în curtea căreia pregăteau cabanierii ceva de-ale gurii. Tot acolo au poposit doi bărbați cu un cîine lup care erau în urma noastră. Io am vrut să trag un cadru dar cercatașa mi-a atras atenția că nu-i slobod să fotografiez. ʺCum nu-i slobod, că lumina îi liberă ca spiritu de orice interdicție, n-are proprietar?ʺ Adevărul e că forma de camuflaj era doar pentru a vedea mușterii din lontru afară, nu și invers. No, nu-i bai, hai și-om mè mai departe că ce-o mai fi o scrie-n carte ... ne vedem de drumu nost ...

Trecem și pă lîngă on ciorgău, nu știu cum îi zîce că nu-s așe de învățat ca să le știu hăpt pă tăte, da era amenajat și cură un susur de apă cristalină pă o țăde de plastic. Mai lîngă el era o masă și două lăiți, pîntî tras sufletu, o de oprit umbletu. Da noi n-am mai zăbădit că băsama nu dejaba o început tómna, era aeru on mnez mai subțîre, iar cum am fo înfocat de mărs n-o fo rînd de stat. Minten s-o gătat drumu pietruit și-am luat-o p-o vîlcè tătă-tătă făcută harcea-parcea de tractóre și scule de pădure care n-au bai pă unde mărg și ce lasă în urma lor, numa să le iasă mălaiu, să-și facă planu la tăieri de ʺmasă lemnoasăʺ.

Api hăpt nu știu cine diriguiește tăierile astea că numa cap nu pot avè. O ce mai contează capu cînd ne urmărește dracu. Că numa ala ne póte mîna și aduna în halu ăsta, să ne batem hăpt așe joc de copiii copiiilor noștri, de la care am luat împrumut ʺmasaʺ asta. Am ajuns pă un vîrv de deal care se deschidea cu o vastă belvedere spre tri părți din patru, dar tot cu o vastă durere închidea sufletu de strigătul codrului secular distrus de jigodiile prezentului, de javrele și țopîrlanii cocoțați pe legea banului.

Se zice că pe acolo a fost nu demult o furtună puternică, care a dezrădăcinat fagi și stejari. Se vedea și din ăștia, da nu mulți, cele mai multe buturugi fiind lăsate de drujbarii mercenari ai maneliștilor verzi. Poate știe cineva a cui e marcajul silvic galben-roșu, și poate-și amintesc că după ei mai trebuie să trăiască oameni … și copaci, nu după ei .. potopul. Codrule, Măria Ta, lasă-mă la umbra ta, că nimica n-oi strica, numa doar o rămurea să o duc la mîndra mea că îi tare singurea …

Am coborît dealul plîngerii prin aceleași hîrtoampe lăsate de sculele ʺverzilorʺ, pe lîngă copaci juliți și beliți de vii de către frații lor în drumul spre răstignire, trași de aceeași apărători ai purității și castității maneliste. Să nu credeți că scăpați de blestemul propriului sălaș, de lemnul de care v-ați bătut joc cu atîta nesimțire și nerușinare!! Pintea și haiducii lui sînt pe urmele voastre, javre hapsîne și păgîne!!

După vreo trei ore de la pornire am întîlnit marcajul turistic triunghi albastru, care urca direct din Parcul Municipal și continua pînă pe Vîrful Pleștioara împreună cu crucea albastră, pe care l-am urmat la coborîre. După vreo oră de la întîlnirea cu marcajul triunghi albastru am ajuns a doua oară pe Vârful Pleștioara (803m). Ne-am tras puțin suflarea, am înfulecat mîncarea și ne-am stîmpărat setea cu apă din suflul munților, am admirat ultimele zbateri ale verii în brațele toamnei, și ne-o fo de mărs că trăbuia să ajungem înapoi cu picioarele pă pămînt.

Cîte o mură și o zmeură din cînd în cînd ne-au mai oprit drumul prin gînd, ne-au spus ce multe nu-s de spus, că ce e jos este și sus, că ce va fi de mult s-a dus pe-același cînt doinit de fus, de jos, de sus, de mai presus, de cei ce-au fost și astăzi nu-s …

Mai pe un păvîrniș bolovănos, mai pe o potecă arată de mistreți, mai c-o trîntă ʺmama eiʺ, se făcu și ora trei. Așa că de la o plimbărică ușurică am ajuns la vreo șapte ceasuri de marș forțat, că dacă ne-am dus o fo musai să și vinim, că n-om sta în vîrvul dealului ca cucu. Da după inventar am ieșit cu plus la cîntar, s-o adunat tăte bunătățile din munții Maramureșului, doina bună și străbună, de la tată, de la mumă, tăt albastrul cerului strîns în straița lerului, apa sfîntă de izvor susurînd cu foc a dor, aerul străbunilor din taina românilor …

Dumnezo vă-mbucure veci să nu vă supere!!

Bordan – 4 septembrie 2016