Vîrful Igniș (1307 m)

Duminică, 7 august 2015, se anunță de dimineață zi frumoasă. Pregătire scurtă pentru drum și la drum ... spre vîrful Igniș, 1307 m, inițial am vrut să-l abordăm de pe un traseu mai lung, din Chiuzbaia, dar am ales Stațiunea Izvoare, deja la cota de aproape 1000 m. Pînă la Izvoare cu mașina, pe care am lăsat-o în fața bisericuței de pe deal, cu crucea răstignită-n cer, iar de acolo pe jos, pe drumul făcut în urmă cu cîțiva ani pentru montarea antenelor de sus, pe marcajele turistice crucea roșie-triunghi roșu.

O bucată de drum mergem pe drumul forestier care iese pe Gutîi aproape de pădurea Hotenilor, după care o cotim la dreapta pe lîngă un indicator spre vîrful Igniș, distanță 2,8 km. No, îi floare la ureche am zis, ce-s 2,8 km pentru noi, una-două-s gata? Așa am zis da de făcut i-am făcut în vreo tri ceasuri, dacă nu mai bine, că băsama la înălțimi spațiul cu timpul se îmbucă altfel ca jos.

O luăm cu voioșie și curaj la deal, cu ranița pregătită și mîndruța primenită, pe drumul pietruit, nu tare bun pentru picioare fiindcă pietrele nu-s fixate, trebuie să fii cu băgare de seamă la fiecare pas ca să nu-ți sucești gleznele, că mintea e sucită și-așe, nu mai are ce să suci la ie. După vreo jumate de oră de mers întîlnim un izvor cu apă rece ca gheața, cu care ne-am împrospătat rezervele că nu știam ce urmează.

Tipa-lipa, cătingan și apăsat, jocul din bătrîni lăsat, cu privirile după ciuperci, mure sau zmeură, ajungem după vre-o oră afară din pădurea de brazi, unde drumul o cotea la stînga iar în față se deschidea regatul afinelor, prin care am luat-o noi în sus, pe scurtătură în spațiu, dar mai lung în timp. Mai culegem cîte o afină, ce ne-au lăsat harnicii afinari care le culeg cu o sculă ca o gozăriță cu dinți pe care o trag pe tufă și în care rămîn afinele cu cîteva frunze printre ele.

Înainte de-a întîlni din nou drumul pietruit apar la orizont vîrful antenelor și radarului Serviciului de Gospodărire a Apelor (SGA) Maramureș. No, mintem sîntem în vîrf! Da minten-ul ăsta n-o fo hăpt așe de aproape cum ne-am sămălit, că am mai avut de mărs o postată bună. Dar imediat priveliștea se deschide spre zăriștea albastră, orizontul spațiului se extinde în îmbrățișarea cu necuprinsul vremii. Întîlnim drumul părăsit, pe lîngă care ne facem cărare, un biciclist care ne întreabă dacă nu știm ieșirea spre drumul de Chiuzbaia? De unde beteșig s-o știm, că noi sîntem mai proști ca el în treaba asta! Ca drumu ...

Nu putea să fie verdele verde, nici albastru strop de cer muiat în ler, așa cum le-au lăsat Bătrînul și bătrînii noștri, cum le-am luat cu chezășie de la urmașii urmașilor noștri, fără intervenția manelistă a prezentului. O priveliște a fățărniciei, plasticului și mizeriei de jos a atins și coarda iubirilor pure, a dragostei și nemuririi divine. Afinarii noștri harnici au lăsat în urma lor mormane de borcane, plasticuri, naylone și ambalaje nedegradabile de tot felul. Am vrut să sun la 112 să vină urgent cu salvarea ...

Drumul pînă sus pe Igniș a fost făcut de către proprietarii antenelor, pentru accesul auto, dar în același timp au deschis și accesul maneliștilor să profaneze și înălțimile rămase pînă acum sacre. Oare ce păzește armata de agenți, gardieni și milițieni de tot felul, din tot felul de agenții, gărzi sau asociații pentru protecția mediului înconjurător, a pădurilor, apelor și aerului, care nu e al nostru, pe care le-am luat împrumut de le copii copiilor noștri. Ce păzesc proprietarii pădurilor, pășunilor, Primăria Baia Mare pînă la Izvoare și Consiliul Județean Maramureș mai sus? Ce păzesc agențiile de turism, tot felul de alte instituții pentru promovarea turismului ecologic, zic ei? Haloo, aude cineva strigătul Naturii?

Ajungem după vreo trei ceasuri, trei ceasuri și ceva, sus, pe vîrful Igniș, la cota 1307 m, deasupra Băii Mari, a satelor din zonă, deasupra larmei unei lumi tot mai nenorocită, unei lumi tot mai depărtată de esența ei, de simplitate, demnitate, cinste și omenie, tot mai depărtată de Dumnezeu. Cu haosul pe care l-am creat nu putem ajunge decît în haos, în dezordine și mizerie, în iadul pătimirii noastre, sus, doar sus, mai găsim o undă de lumină lină, o vibrație divină.

Întîlnim un grup de turiști străini, sau poate de maneliști străini, cu șapte mașini de teren, care, bineînțeles, s-au îmbolnăvit și ei de manelismul nostru, după ce au mîncat punga cu mizerie zdup, jos cu ea, să lase și ei ceva amintire frumoasă dacă tot au venit în România și au ajuns pe Igniș. ʺHaloo, amigo, ți-ai uitat punga cu verzi prin albastrul infinit, pune-ți cuspor rahatu în motor dacă nu vrei să ajungi tu în locul lui! Că jar mînînci minten!!ʺ

Radarul de pe Igniș, o investiție de 1,5 milioane de euro sau dolari, că nici nu prea are importanță, un laborator complet și complex pentru monitorizarea bazinului hidrografic Someș-Tisa, de 40 m înălțime, cu camera de comandă la 33 m, bineînțeles că nu funcționează. N-au ajuns bani pentru un paratrăznet, iar Sf Ilie l-a redus la tăcere, a rămas doar piesă de decor pe altarul munților. Faină treabă, nu?

Băgăm ceva la ghiozdan, o scurtă ședință foto, un salut peste spațiu și timp spre Sfinxul Ignișului, și o luăm de-a crestulu mai cuspor la vale. Trecem pe lîngă o stînă, care a rămas doar cu numele de stînă fiindcă a dispărut de mult esența ei, păstorii durerilor noastre, rămași doar în cîte o doină care-și plînge tînguirea ..

Ajungem după vreo cinci ceasuri de unde am plecat, de la bisericuța Izvoare, unde aducem un mulțam cerului că ne-a mai dat un pic din nemurirea lui ...

Doamne ajută!!

Bordan – 7 august 2016