Concediul de anul ăsta a debutat cu o zi de rătăciri prin
Retezat, fiindcă numai rătăciți am fost după pregătirea pe care am dedicat-o
traseului ăsta, ba mai mult plecînd fără o hartă, ba chiar și fără apă, noroc
că s-a îndurat mama natură de noi și ne-a scos la liman. Dar lecția pe care o
învață omul pe pielea lui e sfîntă, n-o mai uită veci.
Am ajuns joi după masa, pe data de 13 iulie 2017, în
localitatea Câmpu lui Neag, o localitate așezată la poalele Munților Retezat
aparținătoare orașului Uricani, înființată, după legendă, de un anume Neag
fugit cu ibovnica în munți pentru a-și întemeia o a doua familie. Io nu m-am
dus cu ibovnica neoficială că am fost cu cea oficială, și n-am stat numai pînă
a doua zi.
Ne-am lovit de prima surpriză că n-am găsit cazare la
pensiunile recomadate, de fapt la una am găsit dar era cam ciudățenie prin jur,
atît pensiunea cît și pensionarul șef ... J Am găsit pînă la urmă la o doamnă drăguță, care de
fapt se ocupă cu așa ceva, chiar dacă nu are sigla afară, dar a fost chiar
peste așteptări, cu o cină năzdrăvană și un mic dejun cu de toate, aproape ca
la mama acasă. Adevărul e că nici io nu-s hăpt așe de jingaș, mai jingașe e
cercetașa șefă, că ea îi crescută în puf. De cioară ... J)
Traseul inițial a fost stabilit la sugestia unor
traseiști mai experimentați, frații cercetașei, și era destul de clar. Mergeam
pînă la Casa de vînătoare Câmpușel cu mașina, iar de acolo începea traseul pe
triunghi roșu, vreo 3-4 ore pînă la Vf. Piatra Iorgovanului, 2014 m, și înapoi
pe același traseu. Simplu și la obiect. Dar ce te faci cu subiectu, care mai
complică lucrurile?
Doamna la care am stat de mas, să nu stea și ea degeaba,
ne-a recomandat alt traseu, după cum zicea ea mai ușor, pe cercul galben, pe
Valea Scorota, Cheile Scorota, Stîna Scorota, și să coborîm pe triunghi roșu.
No, facem așe!
Parcăm mașina la intrare pe Cheile Scorota, cînd coborîm,
brîîî ... 10 grade, față de vreo 25 cîte erau jos. Io n-am vrut să-mi iau nimic
mai gros, decît tricoul, că mi-am zis că nu poate fi tot așa și mai sus. Aici
n-am greșit, dar am greșit că de tuioș ce am fost am uitat măciuca, obiectul
meu de bază, și centura, tot de bază și asta după care m-am întors vreo 100 m
numai. Dar după vreo jumătate de oră de mers m-am trezit că n-am pus nici apa, ba
cercetașa mi-a zis ca a uitat și harta în mașină. No, amu dacă-i treaba așe
taci și rabdă, că domnia și prostia se plătesc cu vîrf și îndesat, zic vorbele
mai de demult.
Și o luăm la deal pe niște chei săpate în stîncă doar cît
să încapă doi oameni lîng-olaltă, în stînga și în dreapta pereți de zeci de
metri înălțime. Cum s-au format sînt vreo trei variante oficiale, dar io nu
tare le văd formîndu-se oficial ... J) mai
bine le aud că stau mai bine cu simțul ăsta ... J
Cam după o oră și ceva ajungem la Stîna Scorota, învelită
cu tablă ondulată modernă, cu fideu de la antena parabolică, cu generatoru
lîngă ea, ce mai, stînă europeană. Numai ciobanii o rămas repetenți cam la
toate materiile. Ne îndruligă ceva printre rîgîieli, cam pe unde s-o luăm, iar
noi ne-am făcut că am înțeles și am luat-o la deal. A început un urcuș de vreo
jumate de oră, poate mai mult, numai pe bolovani, pînă am ajuns pe Șaua
Drăgșanu – 1839 m, știam și de pe telefon înălțimea fiindcă îmi funcționa altimetru.
Numai hărțile nu vroiau să se deschidă, că așa-și bagă nichipercea coadă cînd
și-o bagă.
Am luat-o, după un scurt popas și un răgaz de admirat
peisajul, spre înălțimea cea mai apropiată, ca să putem vedea orizontul mai
bine, să ne orientăm cumva în spațiu, că în timp nu mai putea fi vorba. Am
ajuns pe Vf. Căpățâna Albelor – 1930 m, unde am dat și de semnul bandă roșie,
care nu știam de unde vine și unde merge, dar știam că merge pe culmi. În
dreapta noastră se vedea Stîna Drăgșan și un petec de zăpada, iar undeva în
față se vedea alt vîrf, pe care-și păștea oile un dac liber la care am ajuns,
Vf Albele – 2013 m. Păstorul ne-a spus că așa îi zice, și ne-a arătat și vîrful
pe care îl căutam, cam la o jumate de oră de mers, dacă nu mai bine, prin Șaua
Stănuleții Mici - 1900 m.
Acuma, să cobori o sută și ceva de metri, să urci înapoi
tot cam pe atît, nu e totuna cum ai defila prin parc, că trebuie să ai grijă la
fiecare pas, la fiecare mișcare nemișcată a naturii, că nu știi niciodată de
unde sare iepurele. La baza Pietrei Iorgovanului am întîlnit triunghiul roșu,
pe care trebuia să urcăm noi inițial, și pe care am vrut să coborîm. Am coborît
pe el dar în partea cealaltă, prin dreapta pietrei nu prin stînga pe unde
trebuia. Aici dacă aveam harta la noi, sau dacă se deschidea pe telefon, știam
exact pe unde s-o luăm. Dar așa am luat-o în freză ...
Ne-am dus pe semn o porțiune bună, pînă am văzut că nu-i
în regulă direcția în care merge semnul, știam că trebuie să coborîm pe
versantul sudic nu pe cel nordic. Așa că am lăsat semnul în seama lui și am
luat-o după semnele noastre, prin foc și fum și mii de baionete ... J) ne-am luptat
grozav cu Stănuleții Mari, care are și ăla 2025 m, ca să ajungem pe o șa unde
păștea o turmă de oi, Șaua Paltina sau Soarbele – 2009 m, care delimitează
județul Gorj de Hunedoara.
După o primire călduroasă a vreo 10 dulăi, care cu toate
încercările stăpînului de a-i ogoi și opri era să ne spîrtice de tot, ne-a spus
ciobanul că tot în jos ajungem la un drum, nu știa prea bine la ce drum și unde
fiindcă el era din Alba. Mă gîndeam și io că mergînd în jos musai să ajungi în
vale, că altfel nu se poate. Surpriza a fost cînd am ajuns la semn, că nu era
triunghiul roșu cum ne așteptam, era cerc roșu. No ...
ʺHai să sunăm la salvamont!ʺ, zice cercetașa. ʺȘi ce să
facă salvamontul, să vină să te țină de mînă? Ia-o numa la vale că bine merem!ʺ
Știam că nu e traseul pe care trebuia să mergem, dar tot așa știam că ajungem
în același drum pe care ne-am lăsat mașina, mai sus cu mult evident, toată
chestia era să nu rătăcim și să pierdem semnele, că-i bai. Le-am mai și
pierdut, le-am aflat iar, într-o vreme deschid telefonul și-i dau să caute
poziția și apare traseul iar lîngă mine pe telefon ... Tăul fără Fund. Unde
beteșig îi și tău ăsta fără fund să nu mă puie dracu să călc în el, să n-ajung
la fund veci pururea? Cînd mă uit în dreapta mea văd un bîltoc cu apa tare piscoșe,
aproape neagră, la nici 10 metri de mine. No, bată-te norocu să te bată!
Cercetașa era gata, o lua în față, să-nturna-napoi,
stînga-dreapta, de mă gîndeam că o ia păstă ogrăzi amu. I-am mai spus io nu
odată să învețe de la țîgani o regulă de comportament în cuplu, că țîganca nu
mere niciodată în fața țîganuli, ba mai mult îi cară și bulendrele. No vrut să
învețe!
Apare la orizont un acoperiș de șindrilă veche, ea a zis
că-i punct salvamont acolo. După mine nu avea nici o logică să fie acolo așa
ceva, mai degrabă o stînă. ʺBine că avem unde durni la noapte, avem un acoperiș
de-asupra capuli!ʺ, o mai bîzîi io. ʺȚie îți arde de glumă și imediat se
întunecă iar noi nici nu știm unde sîntem! Hai să sunăm la salvamont!ʺ ... Ce
să se întunece, poate de vinea sfîrșitul sfîrșit, că pănă la asfințitul zilei
mai erau cel puțin 7 ore, atunci fiind în jur de 2 după masa.
Știți că este o vorbă, ʺmînca-te-ar cînii!ʺ, poate-i
blestem o ce-ști-o ce-i, dar vorba asta era să se materializeze pă pielea
cercetașei cînd s-o apropiat mai tare de stînă, că pînă la urmă am văzut că-i
stînă, Stîna Soarbele, cum am aflat mai tîrziu. Erau vreo 6-7 dulăi care s-au îndemnat la un atac asupra spioanei
care le-a spionat și deranjat slujba lor. Am scos io măciuca și .. la atac
înainte! I-am dat o comandă de ʺcuș-bei!ʺ liderului, că n-o mai știut cîte
prune are în straiță, gata o fo. Și gata, s-o muiet ...
Am bălărit ba pe semn, ba pe lîngă, ba pe potecă, ba pă
unde am nimerit, pînă într-un tîrziu am ajuns în vale. ʺĂsta nu poate fi decît
Jiul de Vest, același pe lîngă care merge drumul care ne duce la mașină!ʺ Și
ăla o fo! Adevărul că eram încă departe de motor, dar după o oră l-am luat în
brațe.
Asta a fost prima rătăcire prin Munții Retezat, 8 ore și
23 km de dripălit bolovanii Iorgovanului, a urmat noaptea la un motel în
Petroșani, ca de luni să înceapă altă rătăcire de vreo trei zile prin Munții
Parîng, cu Vf Parîngul Mare, cel mai înalt din masivul Parîng, 2519 m, al
patrulea din țară, dar povestea altă dată ...
Bordan – 25 iulie 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu