Duminică, 4 iunie
2017, prima duminică de vară calendaristică, se anunță zi cu soare plină, dar
și cu mare sărbătoare, divină, Sărbătoarea Rusaliilor sau Pogorîrea Sfîntului
Duh. Avînd
în vedere că prin Duhul Sfînt ne împărtășim de Hristos, în Biserica Românească,
strămoșească, sfintele slujbe încep cu rugăciunea adresată Sfîntului Duh:
"Împarate Ceresc, Mîngîietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindeni ești și
pe toate le împlinești; Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, vino și
Te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mîntuiește,
Bunule, sufletele noastre".
Poți să spui
rugăciunea adresată Sfîntului Duh în Biserica zidită de mîna omului, în
Biserica clădită de pronia cerească, sau în bisericuța pe care ți-o clădești zi
de zi, clipă de clipă în inima ta. ʺPoți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarîmi
... orice ai spune, peste toate o lopată de țărînă se depune.ʺ ...
Dar în fața marilor
ziduri, unde-și tîrăsc hoiturile și behăie toți maneliștii, prefer liniștea
modestă și odihnitoare a rugăciunii curate, nealterate de mizerii din materii,
cum ar fi mănăstirea la care am ajuns trecînd dealurile și munții ʺbăilorʺ,
Baia Mare, Baia Sprie, sau Baia de Sus, în traducere liberă, Chiuzbaia, sau
Baia Mică, ʺbaiaʺ sau ʺbăiʺ fiind în limbajul mineresc chiar altarul muncii
lor, abatajul, galeria sau puțul.
ʺDe treci codrii de
aramă ... ʺ ... am lăsat mașina în centru orașului Baia Sprie, de unde pe
traseul turistic însemnat cu cerc alb cu galben, am luat-o prin fața bisericii romano-catolice,
pe un drum pavat cu andezit negru, din Cariera Sf Ioan, se spune. Am luat cu
asalt Dealul Minei spre primul obiectiv Lacul Albastru, un lac unicat în Europa
datorită felului în care s-a format și datorită unei proprietăți pe care acesta
o are și anume că-și schimbă culoarea în funcție de anotimp (poziția soarelui,
temperatura apei). Primăvara lacul are culoarea albastru deschis și albastru închis,
vara are culoarea verde închis și uneori cu reflexe de smarald , iar toamna
acesta devine verde închis și uneori maro. Se spune că are aceste proprietăți
din cauza sărurilor de cupru, sau de aramă, după denumirea veche. Dar cine mai
știe atîtea ...
Verde-i frunza,
verde-i iarba, dacă nu-i mîndra, degeaba ... verde-i frunza fagului greu e
dorul ... dorului ... Pe sub verdele coperiș al fagilor și carpenilor se
deschidea din cînd în cînd cîte un petic de cer, din albastru mister, așa cum
s-a deschis în fața noastră cam după o oră și ceva de suiș, liniștea Lacului
Albastru, un amestec de verde-albăstrui din lumina de-nceputuri. Față de
traseul pe care am zis că mergem noi ne-am abătut cam 1 km dus întors, dar ce
mai conta la kilometri pe care urma să-i măsurăm cu pasul toată ziua, în jur de
25 pînă la urmă. Dar la înălțime km nu se măsoară ca jos, mai trebuie amestec
cu cele sfinte în ruletă, cu rugă fierbinte de dincolo de cuvinte. Oricum,
muntele rămîne neînduplecat, nepăsător și rece, chiar dacă te-ai bate cu fundu
de pămînt, îți dezvăluie doar ce crede el de cuviință ... sau ce meriți ...
Chiar merita să
auzim salutul mineresc ʺNoroc bun!ʺ strigat de măruntaiele muntelui și de
liniștea miilor de ani de minerit. Am trecut pe lîngă Puțul Francisc, primul
puț dotat cu o mașină de extracție acționată hidraulic. ʺAtîtea doruri şi
nevoi… și-apoi ne-ntoarcem înapoi, și-n lumea noastră fără cer, c-aşa e viaţa
de miner ... În fund de munţi noi des intrăm cu “Bun noroc!” ne salutăm, și
cînd ieşim din sînul lor noi tot “noroc” strigăm în cor.ʺ Unul dintre filoanele
exploatate sute de ani în Dealul Minei se numea Crăpătura Zorilor, din Mina
Boului.
Ne-am scoborît
înapoi la traseul lăsat, pe care l-am urmat pe un drum forestier într-un suiș
susținut vreo 2 ore jumate. Am ajuns la un izvor cu borcut, de unde drumul o
lua în stînga, ca după cca 3 ore jumate - 4, să ajungem la Șaua Poca. Aici,
într-o poieniță, pe un trunchi de fag bătrîn aborît de mîna nemiloasă a omului,
am îmbucat ceva din straiță, ne-am stîmpărat setea și ne-am urmat calea și ...
chemarea. ʺPare că și trunchii veșnici poartă suflete sub coajă, ce suspină printre
ramuri cu a glasului lor vrajă”.
Din față ne saluta
Ignișul, cel mai măreț martor al împrejurimilor. Din dreapta se auzea un clopot
și o slujbă, ca peste cîteva sute de pași să vedem turla bisericuței de pe
deal, cu crucea răstignită-n cer. Era slujbă la Mănăstirea Chiuzbaia, o
mănăstire pe cît de necunoscută pe atît de primitoare și dăruitoare situată
doar al 15 km de Baia Mare. E slujbă mare sus în cer, se cîntă imnul, Leru-i
Ler ... ne strigă-n hohote iubirea ca să-i gustăm nețărmurirea ... din ce-am
cerut, din ce-am gîndit, atîtea rugăciuni cuprinzi, și-atîta vis neizbîndit ...
Un ciobănaș picat
parcă direct din Miorița, cu o turmă de căprițe și oițe, și cu cinci dulăi
fioroși, ne descifrează marea taină fericirii. Fericirea, ca iubirea, nu e
marfă de reclamă pe care mintea o aclamă, ci-i floare-aleasă de lumină ce
bate-n piepturi unda lină, vibrînd mistere de-nceputuri, plăceri sorbite din
duruturi, din liniștea ce lumea-o strînge din copilașul plin de ... sînge. Ne-a
arătat cărarea care ajunge la stînă și de acolo o ia pe imaș pînă la drumul
spre mănăstire. Ne-am văzut mai departe de drum, că așa-i șade bine drumețului,
l-am lăsat pe micul păstor să-și ducă-n pace turma la izvor.
Se spune că Schitul
Chiuzbaia, situat pe Dealul Chiuzbăii, este un schit al paradoxurilor, în care încercările
sînt la fel de puternice ca semnele și minunile. Mănăstirea ʺNașterea
Maicii Domnuluiʺ din Chiuzbaia, situată la poalele Ignișului, ar merita după mine mai multă
atenție din partea celor responsabili cu frîiele păstorești, fiind cea mai
apropiată mănăstire de Baia Mare. Un scurt popas, o rugă caldă și-un bun rămas,
au fost deajuns pentru o trăire înaltă din alte lumi, o trăire cerească. Se
spune că poezia și credința au origini comune, eu aș spune că toate au origini
comune, sau aceleași origini, din punctul ăla în mișcare mult mai slab ca spuma
mării ... poezie avînd avantajul față de misticul credinței că poate coborî
trăirea printre muritorii de rînd ...
Mai aveam de mers
mult și bine, de-a lungul Chiuzbăii, pe toată Valea Chiuzbăii, unde sfîrîiau de
foc grătarele și micii, pînă în centru orașului Baia Sprie, unde era mașina,
vreo 8-9 km. Mai rău pentru picioarele obișnuite cu rocile vulcanice ale
muntelui era asfaltul țeapăn și insensibil, ba și căldura ce radia bitumul din
el mai ceva ca fumul micilor. Un scurt popas la bisericuța de lemn din Baia
Sprie, unde se pregăteau deja de vecernie, o gură de apă și mai departe scrie
în carte ... ultimul km parcă o fost mai lung decît primii zece .. probabil
asta e relativitatea lui Eistein, 5 min cu mîna pe soba încinsă nu-s egale cu 5
min cu persoana iubită ... nu?
Am ajuns în Baia
Mare, lîngă ʺCatedrala Sfînta Treimeʺ, odată cu Procesiunea de Rusalii ...
despre care nu zic nimic, cam știți voi ce-ar trebui să zic ...
Dumnezo cu mila!!
Bordan – 05 iunie
2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu