Letca-Valea Rea-Cozla-Ciula-Letca

Duminică, 12 martie 2017, se anunță de dimineață o zi de primăvară normală din zori și pînă-n seară, cît poate fi o zi de normală într-o lume .. anormală .. o vreme care și-a pierdut locul. Normal rămîne tot ceea ce este simplu, natural, nefalsificat de mintea omului, lucrurile mai apropiate de origine și original. Nu putem fi ʺnormaliʺ ascunși printre plasticuri și betoane fiindcă nu sîntem ʺnaturaliʺ, nu sîntem noi, sîntem prefăcuți și contrafăcuți, după un șablon complicat, așa ca viața noastră. Cum am mai zis, noi n-am evoluat de la simplu la complex, ci de la simplu la complicat, am fugit de liniștea și împăcarea sufletească a doinelor spre larma infernală a .. manelelor ...

ʺUNDE E OMUL? Cel SIMPLU și DEMN, cioplit cu iubirea din lacrimi de lemn, cioplit dintr-o rază celestă, divină, udat cu speranța cînd noaptea suspină, stropit cu lumina eternelor luturi sorbită plăcerii din aripi de fluturi, cu roua durerii crestată pe față, cu-ntreaga nădejde suflată în viață ...ʺ

Și totuși, un sat uitat de lume, răzmat în vreo 30 de moși și babe, dacă nu mai puțini, mai pulsează prin venele lui sînge original, esență de lumină din lumină, sevă din spumă de-nceputuri. Vorbim aici de urme omenești din neolitic, de acum 10000 ani, sau epoca bronzului, acum 6-7000 ani, ca să nu mai vorbim de picturile rupestre de la Cuciulat de acum 12000 ani. Prisnelul le-a fost cetatea unde locuia lumina, zeii acelor vremuri care au plămădit viața pe Pămînt. La baza cetății, și într-o parte și în alta, și-au păscut turmele primii păstori biblici și au tras brazdă ancestrală primii plugari ai acestui tărîm ... sau poate ai acestui Pămînt ...

La baza cetății, în partea de răsărit, își duce cu demnitate crucea un sătuc care vine din străfundurile istoriei acestor locuri, satul Valea Rea, sau mai nou Vălișoara, aparținînd comunei Letca jud. Sălaj. Deși la o aruncătură de băț de civilizație e totuși departe, la mii și mii de ani .. lumină. Am lăsat mașina în Letca, de unde am măsurat cu pasul vremuri rămase agățate în cuiul grinzii, puse la zdicit pe brîul tărnațului sau afumate în podul cărnațului. Inițial am vrut să mergem prin Purcăreț, alt sat lăsat în voia sorții, a nopții și a morții, și de acolo în Valea Rea, dar am schimbat din mers traseul, fiind prea-prea și așa, vreo 20 km cu 500 m diferența de nivel, cca 30000 de pași în total, după mai bine de 6 ore de mers una-ntruna. Șase ore de zîmbete și magii primăvăratece, concertul primului scîncet al vieții ... al reînvierii ...

Din Letca pînă în Valea Rea, pe distanță de 5 km de la fosta carieră, pe un drum pietruit, n-am văzut și n-am întîlnit nici o mașină, nici un om, doar cîțiva cîini umblînd hai-hui ca noi. Și două căprioare care s-au speriat de noi, o de cîini. În Valea Rea aceeași poveste, de-a lungul satului n-am văzut țipenie de om, numai cîini. Probabil au fost duși la biserică, care mai puteau, fiindcă era în vremea slujbei. Spre cele sfinte ne-am îndreptat și noi umbletul ... și sufletul ... ziua a șaptea din calendar fiind rînduită ca zi de odihnă ... sufletească ...

Primii ʺoameniʺ pe care i-am întîlnit după vreo 12 km de preumblare au fost patru băieți, dintre care doi din Năpradea, care au urcat pe Stanu Cozlii dinspre Năpradea, din partea abruptă a Stanului, la o cruce ʺrăstignită-n cerʺ pe care au ridicat-o tot ei anul trecut. Probabil așa a vrut Bătrînul de sus să ne întîlnească acolo sus, pe hăizașul Năprăzii, la crucea durerilor noastre, noi venind de la răsărit iar ei de la apus. Prin Maramureșul Istoric mai curge sînge preistoric, și în Năpradea, sus pe deal, e-întreaga jale din Ardeal ... pînă mai curge sîngele crucii, a lemnului pătimirii noastre, prin ramul sfîntului altoi, nu e totul pierdut în acest lut, crucea fiind salvarea ... neamului ... în mugurii ramului ... Bravo băieți!!

Mai lasă-mă să văd cum curge-n vale, și își croiește șerpuind cărare, Someșul ce ne-a umplut pruncia și ne-a adus în lume bucuria ... vederea sau belvederea care se deschide ochilor încîntă, ne-ncîntă și descîntă amintiri vii dintr-o lume mai bună și mai dreaptă, lumea copilului din noi ... ʺde ce oare eu te-am cunoscut, și de ce pe brațe te-am ținut .. ʺ, dac-ai lăsat în urma ta pelinul și mi-ai aprins în suflet doar ... suspinul ...

Ne-am despărțit, fiecare urmîndu-și calea, că așa-i șade bine drumețului, cu drumul. Călător oprește-ți gîndul, și te-apleacă cuvios, aducînd în fața crucii mulțumire lui Cristos! Am luat-o cuspor la vale că mai aveam de mers vreo 8 km și era deja tîrzie vremea, se apropia ujina și mațele chiorăiau după o plăcintă creață care era prinsă în meniu de dimineață, ca un premiu de consolare într-a burții desfătare.

Cercetașa șefă era cu florile, io cu iubirile, cu aromele și culorile primăverii, Natura trezindu-se la viață. La o nouă viață. Cîndva, anul era împărțit în două anotimpuri, alb și roșu, frig și cald, noapte și zi, luna Martie mai fiind denumită în afară de ʺMărțișorʺ și ʺGermănarulʺ sau ʺÎncolțitorulʺ, fiind luna renașterii, luna în care viața triumfă în fața morții.

A cules un fel de floare, eu am zis că-i ʺfofoloanca țigănciiʺ, ca să nu-i zic hăpt așe cum se zice prin Năpradea să fiu acuzat de alte chestii, dar ea a zis că la ei se zice la floarea aia ʺuouăle popiiʺ, ca să nu-l fac și pă popa de mninone să le zîc coaie ... J că să moaie ...

Spînzul, îi zice la floare în limbajul normal, o Helleborus, în limbaj științific, însemnînd ʺhrană pentru ranăʺ din traducerea antică, probabil o plantă sau o floare la care nu-i cunoaștem proprietățile. E puternic otrăvitoare, iar în folclorul vechi românesc e asociată cu Diavolul. Ce-o fi, ce n-o fi, floare respectivă stă cuminte acum de decor în bucătărie, într-o cană .. vișinie. Nu-i aia a țigăncii nicicum, că n-are cum ... aia-i mai zbîrcită ... J

Fiind perioada ghioceilor nu se putea să scăpăm ocazia de a culege albul pur al mărțișorului răsărit din piatra Stanului. Dar luați aminte, pietrele sînt sfinte, clădite de zei pe dragi ... ghiocei .. Drept e că îi zice Stanu Cozlii, dar suʼ Stan îi ʺregatulʺ năprădenilor nu a cozlenilor, p-acolo umblam hai-hui prin lumea folkului în vremea prunciei. Semnalul de venirea iernii îl dădea Stanu, la fel cum sosirea primăverii era vestită de nu mai puțin vestiții ghiocei și călugări de suʼ Stan. Am cules și ghiocei, și călugări, și cu bulbi de plantat pe ʺmoșiaʺ mea, și fără bulbi de pus în buchet pe bufet ... și-am cules și amitiri din apusele ... iubiri ... ce revin din cînd în cînd din înalturi ... pe pămînt ...

Din Cozla am ieșit la asfalt, pentru picioare și nu numai, nu-i tare recomandat, mai de haznă îi drumu țării colbuit o tinos. Ala pă care-l știm cu toții care umblăm p-aici, și care ne-a însoțit copilăria alături de iarba verde de acasă. Ne cheamă iar durerea din fundul disperării să ne-ntîlnim iubirea pierdută-n ʺdrumul țăriiʺ ...

Am traversat Cozla de la cap la coadă, o invers, Ciula, cu biserica de lemn la care am vrut să ne oprim dar care avea curtea plină de mașini, cam nepotrivite cu lemnul bisericuței de pe deal, așa că ne-am văzut de drum. Totuși poze cu bisericuța am de la o întîlnire cu ea din vara trecută, cînd erau și mușcatele înflorite agățate în cuiul grinzii. La ieșire din Ciula, într-o pădurice, ne aștepta un covor țesut cu brîndușe de primăvară, strigînd prin glasul culorilor și odorilor că e primăvară ... iară ...

Ziua s-a încheiat la o plăcintă creață suʼ Mesteacăn, renumita plăcintă tradițională a zonei Chioar, pe cît de simplă pe atît de bună. Se face din aluat nedostit care după ce se frămîntă pînă se desprinde de pe degete se întinde cu sucitoarea, subțire, ca ʺpătura de lașteʺ din Năpradea, se umple cu umplătura dorită, după care împătură în stil roata vieții, sau soarele cu razele lui, și se coace în tigaia încinsă, unde-i gata una-două. Cine n-a mîncat pînă acum a trăit dejeaba ... J

Cam atît din cele cîteva ceasuri de primăvară, pură și originală, prinsă în cîteva cuvinte, esența rămînînd dincolo de cuvinte, la cele .. sfinte ...

Doamne ajută!!

Bordan – 12 martie 2017