ʺTăria muntelui vine din răbdarea sa, din liniștea sa, stînca
îi este numai învelitoare. Dar tăria lui este încercată de vînt, de apa cea
lină. Ia-ți puterea din răbdare și din liniște și folosește-te de ea prin
limpezimea gîndului tău, căci nu tulburarea izvorului roade stînca, ci
limpezimea sa.ʺ, zice una dintre legile frumoase ale dacilor. Vorbim de daci ca
locuitorii milenari ai acestor locuri, oamenii munților, ʺcei mai viteji și mai
drepți dintre traci ..ʺ, iar după mine, cel mai important lucru care a scris
cartea istoriei acestor tărîmuri, a fost credința dacilor în nemurire.
Minunea se înțelege doar prin puterea credinței, iar credința
în nemurirea sufletului aduce cu sine o întreagă știință a tuturor lucrurilor
efemere și trecătoare, o știință a fericirii vieții. Să înțelegi viața pe acest
pămînt ca pe un dar celest, ca pe o minune care ți-e dată pentru a pregăti
următoarea viață, viața veșnică, înseamnă să atingi trepte ale desăvîrșirii,
scări și stări ale înțelepciunii iubirii, rezervate doar ... sfinților. Și
dacii, deși pentru unii sînt păgîni, pentru mine sînt cei mai puri ... români
... creștini ...
Universul evoluează, ce crește într-o parte scade în
alta, e o lege a firii, nu poate exista nicăieri doar creștere fără
descreștere, înălțare fără cădere. Societatea noastră a evoluat material în
ultimii mii de ani, a crescut peste materii în aceeași proporție în care a
scăzut sau decăzut ca valori spirituale. În lupta pentru bunăstare și bine am
pierdut însăși condiția și sensul acestui ʺbineʺ, confundînd binele cu dorința
și plăcerea, confundîndu-l cu apetitul.
OMUL .. cel SIMPLU
și DEMN, cioplit cu iubirea din lacrimi de lemn, cioplit dintr-o rază celestă,
divină, udat cu speranța cînd noaptea suspină, stropit cu lumina eternelor
luturi sorbită plăcerii din aripi de fluturi, cu roua durerii crestată pe față,
cu-întreaga nădejde suflată în viață ... cel BLÎND și CINSTIT, cu dalta
străbună sculptat dintr-un schit, cu mirul blîndeții din cîntec de aștrii, din
ruga străveche a munților noștrii, din doina doinită la stînă bătrînă, din
ploaie de stele, descîntec de lună, din fluier și susur cristal de izvoare și
glasul cel dulce șoptit de mioare ... OMUL
SMERIT și PIOS, cu capul plecat spre lucru frumos, cu pasul lui sigur plutind
pe un val pe urmă de rouă și cînt de caval, cucernic părinte al dorului rar,
din frunză de brad și dor de tropar, un nobil distins, măiastru și dîrz, ca
focul iubirii ce-n tine îl arzi .. e acolo sus, în zăriștea albastră ...
A urmat a doua zi coborîrea din Stațiunea Parâng cu
telescaunul pînă în Petroșani, o negociere cu un taximetrist care să ne ducă
vreo 40 km, pînă în Câmpușel, o scurtă vizită la o alimentară să alimentăm
rucsacurile, iar prin curtea Cantonului Silvic Câmpuşel, păzit de doi dulăi pe
care-i puteam corupe dacă ne puneam capul cu ei, am luat-o cătingan la deal.
Se vedea sus, la vreo 3-4 ore de mers culmea Oslei, un
balaur solzos răpus de uriașul novăcean Iovan Iorgovan, situată în nord-vestul
masivului Vâlcan, care constitue legătura orografică a munţilor din sudul
Jiului de Vest cu creasta prelungă şi mai scundă a Munţilor Mehedinţi. În spate
stă semeață Piatra Iorgovanului din masivul Retezat, pe care o măsurasem tot cu
pasul cu cîteva zile în urmă. După o gură de aghiasmă sfințită cu spiritul
dacilor din Maramu, și un ʺDoamne ajută!ʺ, am luat-o cătingan la deal pe un
drum forestier, arat de sculele moderne ale defrișărilor și batjocurei la
adresa străbunilor noștri, și la cea a urmașilor, urmașilor noștri ...
Am mai stat, am și urcat, iar am mai stat, că doară noi
eram acolo stat în stat, pînă am ajuns cumva într-un loc cu verdeață, de unde a
fugit toată durerea și întristarea ... și suspinarea ... J unde am făcut și o scurtă ședință foto lîngă un ʺmonumentʺ
clădit de piatra plimbăreților ca noi, cu Piatra Iorgovanului în spate și
Creasta Oslei în față. De milenii, Carpaţii au constituit fortăreaţa care i-a
adăpostit pe daci, dar şi coloana vertebrală a Daciei. Strămoşii noştri nu au
părăsit niciodata munţii în care s-au născut. Erau oameni harnici, în special
păstori şi agricultori, dar şi războinici de temut. Viaţa aspră, ocupaţiile şi
munca lor, pericolele din exterior, relieful şi clima, i-au făcut duri ca
diamantul ...
Munții le-a fost altarul unde își duceau traiul cu amnarul
și nectarul, de acolo de sus a început civilizația actuală a Europei, acolo sus
e rădăcina lumii pe care conducători vremelnici și nevrednici nu vor s-o
recunoască. Blîndul Păstor încă își duce turma la izvor, cu același mers ... și
dor, turmă tot mai împrăștiată și dezrădăcinată de o evoluție prost înțeleasă.
Am ajuns la Stîna Știrbu ...
ʺAsta e stîna mea!ʺ, zice Titi, pe care era cît pe ce să-l
cred fiindcă așa îl cheamă, ca pe cercetașa șefă de fată. Știam stîna la care
își duce oile celălalt cumnat, Mitu, dar aia e Stîna Vintilă și e de mers încă mult
și bine pînă acolo. Îl găsim pe baciul stînei întins pe șubă și citind o carte,
turma fiind la păscut cu ciobanii. N-am văzut om demult citind, poate că nu
mi-au sărit mie în ochi, pînă l-am văzut pe baciul ăsta, care zicea că numele
stînei vine de la creasta Oslei, crestată, sau știrbită ... O fi ...
Deși se vedea clară și semeață, culmea Oslei, deși o
vedeam aproape de noi sau noi de ea, știam din experiență că mai aveam de
mîncat o pită bună pînă ajungeam să dăm mîna cu ea. Mai în patru labe, mai
implorînd milă zeilor, mai cu cîteva afine coapte, mai cu un oftat și c-un
șuier ușurat, am ajuns sus ... acolo unde pămîntul se unește cu cerul și aerul
cu misterul, unde simți că trăiești viața cu adevărat, nu ești doar .. viu ...
Se auzea, se vedea, se simțea, o întreagă istorie
scrijelită pe cer ... să luați aminte, crestele sînt sfinte, sfințite de zei cu
sînge de miei, sfințite de flori cu plîns de ... păstori ...
Vîntul șuiera prin strunguța oilor, șoptea cîntul din
rai, din gura de plai, mai spre apus se vedeau încă două turme de oi, cu un
cîine priponit pe un colț de stîncă, întrebîndu-se parcă și el mirat ce caută
nebunii ăștia pe tărîmul meu, tărîmul lupilor, tărîmul ... dacilor ...
Nu-i frumos ce-i frumos, se zice, că-i frumos ce-ți
place! Mie-mi place locul unde aprind focul, unde se oprește timpul, locu care
devine astfel sacru, sacralizat, ca focu ... apă și foc, vînt și pămînt, unite
într-un cuvînt le-am spune UNU, sau Dumnezeu. Vîrfurile mai ascuție ale Oslei
nu depășesc 2000 de metri înălțime, dar toată creasta e de fapt o cărăruie pe
care trebuie să pășești cu băgare de seamă dacă nu vrei să dai văii vamă,
deoparte și de alta locul fiind timp și invers, mai ceva ca în relativitatea
lui Einstein.
Am coborît din tărîmul dacilor, de la 2000 m, spre cel al
geților, care ocupa treapta dintre 1500 – 1000 m înălțime, plăieșii cu conacele
unde creșteau și animale mai mari. Civilizația asta nu este prima civilizație,
și probabil n-o fi nici ultima, dar ocupațiile de bază și de început au fost păstoritul
și plugăritul, ocupații care se regăsesc în sîngele poporului rămân. Cei din
urmă vor fi cei dintîi!, zice vorba, cei neîncorsetați în plasa civilizatoare
vor rămîne drepți în fața sorții, și a vieții și a morții, fiindcă n-au nevoie
de nimic de la nimeni, numai de la Bătrînul de sus.
Ne-a prins amurgul în fața focului și-a cortului, la cota
1500 m, pe-un picior de plai, aproape de Stîna Vintilă unde am fost anul
trecut. Dacă n-am avut apă suficientă în schimb am avut foc, din aceeași oală
cu celelalte elemente primordiale, dar exact în opoziție cu apa. Focul sacru
sau focul purificator, are origine celestă, fiind un simbol al puterii zeilor,
o manifestare a acestora. Dacii aveau cultul Soarelui, al Luminii și al
Focului, focul viu arzînd în permanență în cămin, scriind la umbrele lui, în
nopțile lungi de iarnă, orînduiala firească a acestei vieți, drumul de la
Pămînt la Cer, de la izvor la nor, de la dragoste la ... dor ...
Ce dovezi poți aduce IUBIRII? Cînd IUBIREA se trăiește nu
se dovedește! Că te-am iubit o știe-întreg Pămîntul, de cînd era pustiu de tot
Cuvîntul, că te iubesc o știe-acum și Cerul, dar e ascuns Cuvîntul ... cu
misterul ... :*
După o noapte înstelată, fermecată de misterul
luminițelor nemărginirii, de luceferi călători peste cîmpul de cicori, a urmat
coborîrea, cam bruptă și abruptă în realitatea normală. Căldură mare, muște și
tot felul de bînzoi, gălăgii și gălăgii, și larme a tot felul de larve, gunoaie
și gunoieri, mizerii și materii în putrefacții, damfuri peste damfuri, dintr-o
lume fără ... glume ...
N-am nimerit exact pista de aterizare, respectiv de la
Plaiul cel Mare pe Dealul Măgura, dar am aterizat pe pista nr II, la vreo 5 km
distanța de locul propus. Nu poți fi cu toate, dar toate pot fi cu tine, dacă
te ții bine ...
Doamne ajută la tătă lumea!!
Bordan – 13 august 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu