Munții Țibleșului (1840 m)

Duminică, 14 august 2016, se anunță zi însorită, bună pentru o ieșire pe poteci de munte, pe culmile semețe ale Țibleșului, așa că ne luăm ʺsculeleʺ de munte și la drum dis de dimineață. Baia Mare-Târgu Lăpuș-Rogoz-Suciu de Sus-Groșii Țibleșului, pînă la fosta mină de uraniu, o galerie surpată, mergem cu mașina. Ne oprim doar să admirăm, salutăm și să pozăm ultimii bivoli ai lumii rătăciți prin vreme pe meleagurile lăpușene, pe pășunea din Suciu de Sus, după care ne continuăm traseul.

Ajunși pe un platou din fața galeriei părăsite, ne echipăm corespunzător cu tot arsenalul necesar pentru urcare, zicem un ʺDoamne ajută!ʺ, și o luăm la talpă. Cît de pregătit am fost pentru treaba asta se va vedea imediat, știam doar că traseul e marcat cu bandă albastră și cu cerc albastru, și o ia pe lîngă o vale, o părău cum îi zice, valea Bradu. Am căutat o hartă dar pînă la urmă am plecat tot fără ea, ca așa a fost să fie de Sf. Mărie.  

I-am zis ʺcercetașeiʺ să cerceteze un drum care o cotea lateral stînga de părău, dar a zis că se termină la cîțiva zeci de metri, așa că o luăm pe părău în sus, spre izvorul dorului din poiana bradului, spre obîrșii. Și ne tot ducem, s-avem de unde veni, băsama așe ne-o trimis Bătrînu de sus drept pedeapsă că am urcat cu mașina pînă unde nu trebuia. Ne-am dus pînă într-un loc de unde vedem vîrful semeț al Țibleșului în stînga noastră, în direcția pe unde o lua drumul ʺînfundatʺ, cînd am decretat stare de urgență, la loc comanda, înapoi la poziția de start, s-a terminat expediția de tura asta înainte de a începe.

Ajungem înapoi la începutul traseului, o luăm pe drumul din stînga, și vedem că merge mai departe nu se face, o ia serios la deal iar după cîteva sute de metri vedem marcajele turistice, banda albastră și cercul albastru. No, amu-i atunci! ʺMai urcăm, întreabă cercetașa șefă, că-i tîrziu?ʺ ʺCum  îi tîrziu că nici n-o clopotit de-amiază, dă-i numa cuspor la deal?ʺ

Să știți că nu-i totul pierdut, atîta timp cît cineva mai vede, aude și simte strigătul Naturii. Ne-au ajuns din urmă doi tineri din Cluj, ea mai hotărîtă cu o hartă în mînă, el după ea mai făcînd nazuri și scărpinîndu-se în cap cînd vedea dealul, am văzut ce n-am văzut demult, ea culegînd sticlele și ambalajele aruncate de nesimțiți, ca să le ducă jos. Erau pentru prima oară pe Țibleș, urcau mai repede ca noi dar făceau pauze scurte și dese, cheia marilor succese, în care îi ajungeam din urmă.

După ce intri pe traseul bun nu mai ai cum să-l pierzi fiindcă sînt semne vizibile pe pietre, bandă și cerc albastru. Am plecat de la mina părăsită cam de la cota 900 m, aveam de urcat peste 900 m. După vreo două ore de urcuș pe sub cetina brazilor, culegînd cîte o mură sau zmeură, am ajuns la Refugiul Arcer, o căbănuță care poate găzdui la nevoie un pluton de turiști. Acolo erau în pauză de cafea un grup de turiști cu jeep-uri 4x4, care ziceau că vor să ajungă cu ele în vîrf și să coboare pe alt traseu, spre Bistrița. Dar n-au avut norocul ăsta fiindcă drumul pentru auto se termină la cîteva sute de metri mai sus, așa că au făcut stînga-mprejur și-nainte marș ...

Noi, tipa-lipa, ne continuăm treaba începută, întreruptă din cînd în cînd de cîte o întrebare de-a cercetașei dacă nu ne întoarcem? ʺCum să ne întoarcem, să fim de mîndra mninune la lume? Dă-i numa bice ..ʺ Se zice că vîrful muntelui e interesant, dar mai interesant este drumul pînă acolo. După alte cîteva sute de metri se termină pădurea de brazi și se deschide în fața noastră peretele de nord al muntelui, cu o cărărușe șerpuind printre tufele de afini. Dacă jos era soare, cum am ieșit din pădure am intrat într-o pîclă de ceață care urca pe valurile vîntului spre vîrf. Printre faldurile perdelei cețoase îi vedeam pe clujeni mai sus, ea mergînd cu curaj, el mai cătingan în urma ei.

Noi ne-am tot oprit să mîncăm afine, mai mult motivul să mîncăm că mai mult ne opream ca să suflăm că răsuflam tot mai greu. Picioarele dădeau semne că-i bai, mai scăpînd din cînd în cînd cîte un genunchi de sub control, vîntul sufla în rafale, vîrful ne striga, valea ne trăgea, dar mai făceam cîțiva pași. Întîlnim doi băieți și o fată cu coșurile pline de afine coborînd ca la ei acasă, fără nici un fel de bețe ajutătoare sau botă, ca șerpașii din Nepal, numai la altă scară. Ba mai întîlnim două familii cu copii de vreo zece ani, care ne-au spus că au mașina parcată lîngă a noastră.

Printre rafalele de ceață văd că nu se mai vede peretele muntelui în sus, iar ceața se împrăștia ca după un obstacol. Acolo-i gata, mi-am zis, nu mai e mult. Și n-a mai fost, am aterizat pe Șaua Țibleș, o curbă de nivel între Vîrful Arcer și Țibleș, unde am făcut popasul final. M-am schimbat de hainele ude, că parcă am tras la galere nu m-am plimbat, am zis o doină din fluier, și-o rugă fierbinte către Fecioara Maria care era prohodită la ora aia în bisericile creștine ...

Te rog, Măicuță Sfîntă, cu inima curată, cu ruga care arde scînteia adevărată, Lumina nemuririi ce-o poartă Fiul Tău, te rog, o Preacurată, să ne păzești de rău! Născut-ai tu Cuvîntul, Lumina și Iubirea, ne dă și nouă, Maică, să prindem fericirea, ne-arată altă cale, fără necaz și jale, sîntem și noi iubirea din lacrimile tale! Preablîndă Maică Sfîntă, pe tine te rugăm, Fecioară-între fecioare, la tine alergăm, să nu ne lași, Măicuță, să nu ne părăsești, și noi îți sîntem fiii pe care îi iubești!

Poți să crezi și să te rogi și fără ca să te vadă sau audă alții, fără să faci larmă ca javrele, fiindcă cine trebuie să te vadă și audă n-are nevoie de dovezi exterioare, n-ai ce-I demonstra fiindcă știe El mai bine decît tine ce poamă ești.

"Cînd vă rugați, nu fiți ca fățarnicii cărora le place, prin sinagogi și prin colțurile ulițelor, stînd în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: și-au luat plata lor. Tu însă, cînd te rogi, intră în cămara ta și, închizînd ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplati ție. Cînd vă rugați, nu spuneți multe ca păgînii, că ei cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultați. Deci nu va asemănați lor, că știe Tatăl vostru de cele ce aveți trebuință mai înainte ca să cereți voi de la El", zice Iisus în predica de pe munte.

Nu pot să spun că am ʺcuceritʺ un munte sau un vîrf, cînd cuceritul sînt eu. Mi-a dat un strop din măreția sa, prin ceața deasă să simt veșnicia, mi-a dat din brazi surîs de demnitate, de prospețimi vibrînd a sănătate, mi-a dat din crezul sfinților părinți, ce-și lăcrimează dorul sus în munți, mi-a dat fiorul dulce de iubire, iar peste toate-a presărat un bob de .. nemurire ...

Și Someșul îi fain, n-am ce zice, atunci cînd mă leagă de el rădăcinile și o grămadă de amintiri și iubiri, și Maramureșul e mîndru, că am tulpina rezemată-n el, dar un ram care a atins din greșeală Munții Țibleșului a rămas agățat acolo, sus, și-și întinde mugurii spre celelalte piscuri ale zăriștei albastre ..

Am încheiat coborîrea pe la ora ujinei, pe la 4 după masa, și ne-am grăbit pe Drumul Crucilor să ajungem la Botiza, unde eram așteptați ca regele și regina Bahrainului ...

Doamne dă bine!!

Bordan – 14 august 2016

Vîrful Igniș (1307 m)

Duminică, 7 august 2015, se anunță de dimineață zi frumoasă. Pregătire scurtă pentru drum și la drum ... spre vîrful Igniș, 1307 m, inițial am vrut să-l abordăm de pe un traseu mai lung, din Chiuzbaia, dar am ales Stațiunea Izvoare, deja la cota de aproape 1000 m. Pînă la Izvoare cu mașina, pe care am lăsat-o în fața bisericuței de pe deal, cu crucea răstignită-n cer, iar de acolo pe jos, pe drumul făcut în urmă cu cîțiva ani pentru montarea antenelor de sus, pe marcajele turistice crucea roșie-triunghi roșu.

O bucată de drum mergem pe drumul forestier care iese pe Gutîi aproape de pădurea Hotenilor, după care o cotim la dreapta pe lîngă un indicator spre vîrful Igniș, distanță 2,8 km. No, îi floare la ureche am zis, ce-s 2,8 km pentru noi, una-două-s gata? Așa am zis da de făcut i-am făcut în vreo tri ceasuri, dacă nu mai bine, că băsama la înălțimi spațiul cu timpul se îmbucă altfel ca jos.

O luăm cu voioșie și curaj la deal, cu ranița pregătită și mîndruța primenită, pe drumul pietruit, nu tare bun pentru picioare fiindcă pietrele nu-s fixate, trebuie să fii cu băgare de seamă la fiecare pas ca să nu-ți sucești gleznele, că mintea e sucită și-așe, nu mai are ce să suci la ie. După vreo jumate de oră de mers întîlnim un izvor cu apă rece ca gheața, cu care ne-am împrospătat rezervele că nu știam ce urmează.

Tipa-lipa, cătingan și apăsat, jocul din bătrîni lăsat, cu privirile după ciuperci, mure sau zmeură, ajungem după vre-o oră afară din pădurea de brazi, unde drumul o cotea la stînga iar în față se deschidea regatul afinelor, prin care am luat-o noi în sus, pe scurtătură în spațiu, dar mai lung în timp. Mai culegem cîte o afină, ce ne-au lăsat harnicii afinari care le culeg cu o sculă ca o gozăriță cu dinți pe care o trag pe tufă și în care rămîn afinele cu cîteva frunze printre ele.

Înainte de-a întîlni din nou drumul pietruit apar la orizont vîrful antenelor și radarului Serviciului de Gospodărire a Apelor (SGA) Maramureș. No, mintem sîntem în vîrf! Da minten-ul ăsta n-o fo hăpt așe de aproape cum ne-am sămălit, că am mai avut de mărs o postată bună. Dar imediat priveliștea se deschide spre zăriștea albastră, orizontul spațiului se extinde în îmbrățișarea cu necuprinsul vremii. Întîlnim drumul părăsit, pe lîngă care ne facem cărare, un biciclist care ne întreabă dacă nu știm ieșirea spre drumul de Chiuzbaia? De unde beteșig s-o știm, că noi sîntem mai proști ca el în treaba asta! Ca drumu ...

Nu putea să fie verdele verde, nici albastru strop de cer muiat în ler, așa cum le-au lăsat Bătrînul și bătrînii noștri, cum le-am luat cu chezășie de la urmașii urmașilor noștri, fără intervenția manelistă a prezentului. O priveliște a fățărniciei, plasticului și mizeriei de jos a atins și coarda iubirilor pure, a dragostei și nemuririi divine. Afinarii noștri harnici au lăsat în urma lor mormane de borcane, plasticuri, naylone și ambalaje nedegradabile de tot felul. Am vrut să sun la 112 să vină urgent cu salvarea ...

Drumul pînă sus pe Igniș a fost făcut de către proprietarii antenelor, pentru accesul auto, dar în același timp au deschis și accesul maneliștilor să profaneze și înălțimile rămase pînă acum sacre. Oare ce păzește armata de agenți, gardieni și milițieni de tot felul, din tot felul de agenții, gărzi sau asociații pentru protecția mediului înconjurător, a pădurilor, apelor și aerului, care nu e al nostru, pe care le-am luat împrumut de le copii copiilor noștri. Ce păzesc proprietarii pădurilor, pășunilor, Primăria Baia Mare pînă la Izvoare și Consiliul Județean Maramureș mai sus? Ce păzesc agențiile de turism, tot felul de alte instituții pentru promovarea turismului ecologic, zic ei? Haloo, aude cineva strigătul Naturii?

Ajungem după vreo trei ceasuri, trei ceasuri și ceva, sus, pe vîrful Igniș, la cota 1307 m, deasupra Băii Mari, a satelor din zonă, deasupra larmei unei lumi tot mai nenorocită, unei lumi tot mai depărtată de esența ei, de simplitate, demnitate, cinste și omenie, tot mai depărtată de Dumnezeu. Cu haosul pe care l-am creat nu putem ajunge decît în haos, în dezordine și mizerie, în iadul pătimirii noastre, sus, doar sus, mai găsim o undă de lumină lină, o vibrație divină.

Întîlnim un grup de turiști străini, sau poate de maneliști străini, cu șapte mașini de teren, care, bineînțeles, s-au îmbolnăvit și ei de manelismul nostru, după ce au mîncat punga cu mizerie zdup, jos cu ea, să lase și ei ceva amintire frumoasă dacă tot au venit în România și au ajuns pe Igniș. ʺHaloo, amigo, ți-ai uitat punga cu verzi prin albastrul infinit, pune-ți cuspor rahatu în motor dacă nu vrei să ajungi tu în locul lui! Că jar mînînci minten!!ʺ

Radarul de pe Igniș, o investiție de 1,5 milioane de euro sau dolari, că nici nu prea are importanță, un laborator complet și complex pentru monitorizarea bazinului hidrografic Someș-Tisa, de 40 m înălțime, cu camera de comandă la 33 m, bineînțeles că nu funcționează. N-au ajuns bani pentru un paratrăznet, iar Sf Ilie l-a redus la tăcere, a rămas doar piesă de decor pe altarul munților. Faină treabă, nu?

Băgăm ceva la ghiozdan, o scurtă ședință foto, un salut peste spațiu și timp spre Sfinxul Ignișului, și o luăm de-a crestulu mai cuspor la vale. Trecem pe lîngă o stînă, care a rămas doar cu numele de stînă fiindcă a dispărut de mult esența ei, păstorii durerilor noastre, rămași doar în cîte o doină care-și plînge tînguirea ..

Ajungem după vreo cinci ceasuri de unde am plecat, de la bisericuța Izvoare, unde aducem un mulțam cerului că ne-a mai dat un pic din nemurirea lui ...

Doamne ajută!!

Bordan – 7 august 2016